Publicist și autor pasionat de arta lirică, mereu cu un telefon ultraperformant în mână, în loc de caiet de notițe, dedicat explorării universului operei prin cronici, analize și impresii publicate pe site-ul meu personal. Mereu în prima linie a spectacolelor, nu neapărat pentru a prinde cele mai bune note, ci pentru a mă asigura că am material suficient pentru cronici, cunoscută pentru abilitatea de a apărea în sală înainte ca luminile să se stingă, care ia notițe mai repede decât cântă sopranele și pentru capacitatea rară de a scrie despre spectacole unde uneori nici eu nu sunt sigură ce s-a întâmplat pe scenă. Talentul meu unic este de a găsi sens acolo unde regizorii insistă să-l ascundă. Se spune că pot auzi un vibrato la trei străzi distanță și că, dacă lași o partitură pe pervaz, în bătaia vântului, voi apărea ca să o comentez. Mai circulă și vestea că pot decodifica simboluri în decoruri pe care nici regizorii nu recunosc că le-au pus acolo. Iubesc opera și o înțeleg perfect, mai puțin în momentele în care nu o înțeleg deloc. Dar rămân optimistă, pentru că văd critica nu ca pe un verdict, ci ca pe o punte între scenă și spectator, o modalitate constructivă de a transforma experiența artistică într-un dialog deschis și autentic. Interesele mele acoperă atât repertoriul clasic, cât și noile direcții ale operei contemporane. 

Autor de impresii lirice, analize filozofice și comentarii pe care doar eu le înțeleg pe deplin, care apar în nopțile cu lună plină și doar dacă un tenor a ținut suficient de lung ultima notă cât să activeze portalul criticii. Tot niște zvonuri confirmă că notez cu o pană de lumină, că pot auzi culorile unui duet și că am văzut, o dată, o arie crescând spontan pe tavanul unei săli pustii. Nu confirm, nici nu infirm, las misterul să vă roadă. 

​Când o orchestră acordă o linie perfectă, dispar preț de o secundă și reapar într-o lojă despre care nimeni nu știe dacă există cu adevărat. Dacă găsești o metaforă rătăcită prin foaier, probabil e a mea. Dacă o cronică dansează singură, tot a mea. Dacă auzi un râs mic, absurd, dinspre scenă....posibil să fie și dirijorul. Scriu mult pe site-ul meu și pe pagina de Facebook, unde analizez spectacole văzute, fiindcă despre cele nevăzute scriu alții. Rătăcitoare printre interludiile realității, îmi găseiți urmele în foaiere: o notă de subsol, o metaforă abandonată, un biscuit în formă de clavecin. Restul e magie. Și poate un pic de recenzie.

Între timp, continui să urmăresc opera cu seriozitatea unui detectiv și confuzia unui hamster care a intrat accidental în culise. Rezultatul? Cronici. Multe cronici. Și un consum suspect de biscuiți.