top of page

'Trubadurul', călătorul și compania italiană ~ premieră verdiană la Opera Națională Română Iași

De la ultimul titlu verdian prezentat în premieră pe scena lirică ieșeană până la mult doritul «Trubadurul» al aceluiași compozitor, povestea continuă. Opera Națională Română Iași își menține vehemența în a oferi melomanilor ieșeni spectacole lirice aliniate frecvențelor de înaltă calitate artistică, dar mai ales creativă. Experiențele ultimei premiere ieșene, «Il Trovatore» de Giuseppe Verdi - programată în dublă reprezentație pe 25 și 26 martie 2023 oferă iubitorului de operă noi forme de manifestare, mirare și efecte de surprindere. Caldele aplauze ale unei săli arhipline s-au auzit completând muzica frumos conturată de Orchestra Operei din Iași, condusă de maestrul dirijor David Crescenzi, Corul coordonat de Manuel Giugula și galeria de voci premium ale premierei transmise în direct pe noua fecvență 95.4FM, Radio România Muzical, eveniment înscris în seria dedicată sărbătoririi lansării postului de radio și la Iași.





După 40 de ani





Completarea „trilogiei populare verdiene” în repertoriul Operei ieșene a cerut necesitatea repunerii în scenă a producției «Il Trovatore», de Giuseppe Verdi. Ultima montare a văzut lumina rampei în 1983 în regia lui Dimitrie Tăbăcaru, anterior în 1961 în producția lui George Zaharescu. De menționat este și anul rămas mărturie datorită unui avissi (trad. ,,veste bună”, n. red) sau un Avisu arhivat, din 1869 prin care Opera Italiană anunța cu trupa sa de artiști că va deschide o nouă stagiune artistică la Iași cu opera „TROVATORE, del Maistru Verdi”. În zilele noastre, coincidența fericită face ca premiera să fie programată în ziua de sărbătoare a Bunei Vestiri.

Afișul premierei din 2023 vestește la rândul său distribuțiile celor două reprezentații, regizorul și echipa creatoare. Italianul Matteo Mazzoni alături de compania sa artistică se ocupă de regie, costume și lumini. Giacomo Callari este set designer, Luca Attilii - video designer, Roberta Fratini - asistent costume și Andrea Scarabotti - consultant istoric. Asistenți scenografie sunt Maria Eșanu și Cătălin Târziu, coregrafia este gândită de Anca Andronache. La pupitrul dirijoral se află David Crescenzi. Maestrul de cor este Manuel Giugula.



Regia lui Matteo Mazzoni și compania italiană


Drama lirică în 4 acte (8 tablouri), pe libretul lui Salvadore Cammarano și Leone Emmanuele Bardare, inspirată din piesa lui Antonio Garcia Gutierrez, «Il Trovatore» cunoaște succesul încă de la premiera sa din 19 ianuarie 1853 la teatrul Apollo din Roma.

Giuseppe Verdi întruchipa cele mai înalte aspirații morale și artistice ale poporului său, prin cele trei titluri de anvergură ale creației sale. «Trubadurul, alături de «Rigoletto și «Traviata sunt considerate neoficial „trilogia verdiană” sau conform altor referințe „tripticul verdian”, întrucât perioada în care au fost compuse, între 1850-1853 reprezintă pentru critică epoca în care geniul verdian își închegase stilul muzical și se definise pe deplin. Muzicianul nu avea nici 40 de ani la acea dată și nu se afla nici la jumătatea călătoriei sale creatoare. Cu toate acestea, cele trei drame ale inegalității sociale marchează sfârșitul tinereții muzicale al lui Verdi, dar prezintă cele mai desăvârșite lucrări ale compozitorului. Concentrarea expresiei, preocuparea pentru mijloacele de portretizare, adâncirea interesului pentru tematica socială, accentuarea psihologică își fac loc în creația lui Verdi.


Poate mai puțin închegată dramaturgic ca primele două, «Trubadurul» propune o analiză vastă a lumii feudale. Avansează cupiditatea, obscurantismul și cruzimea reprezentanților clasei dominante. Dincolo de elementul social comun acestor trei opere, ele se înrudesc însă și prin caracterul lor muzical. Primirea entuziastă a «Trubadurului» de către public pînă în zilele noastre este strâns legată de intrigă. Cu mijloace libretistice naive, încărcate sau prea supuse gustului vremii, este totuși o operă cu vădit caracter revoluționar. Miza povestirii este clădită pe un conflict puternic între un reprezentant tipic al feudalității (Contele di Luna) și un conducător popular (Manrico), — conflict în care se înfruntă două mentalități, două concepții despre lume. În această puternică ciocnire, care este reflectată în muzica operei, Verdi aduce o singură undă lirică: personajul Leonorei.

În «Trubadurul», Verdi argumentează dragostea pasionată pentru melodia elementară şi suverană, ce domină acompaniamentul docil al orchestrei. Compozitorul caută în acelaşi timp efectele teatrale puternice, contrastele dinamice, violente, exploziile de sentimente.


Matteo Mazzoni semnează regia și aduce în montajul de la Iași, o pagină de istorie care relevă caracteristicile timpurilor iluminării artei, ale lui Da Vinci, Botticelli, cu 50 de ani mai devreme de descoperirea Americii. Ne aflăm în Spania secolului al XV-lea, dar puținele butaforii transpun parcă involuntar pe Dealul Palatino din Roma actuală. Deși invocarea unui consultant istoric și primele imagini promovate pe platformele media sugerează construcția decorului în jurul stilului goticului întunecat, surpriza în seara premierei aduce în atenție întocmai dispozabilele, care se animă sub proiecțiile elementelor naturale, cum este de pildă sugestia râului unduitor din scena finală. De efect este valorizarea armurii pe care o poartă Contele di Luna, compilată de asemeni în cortina neutră, unde două mâini dezmiardă tăișul dublu al unei săbii, în timp ce baritonul cântă în scenă romantica arie Il balen del suo soriso. Remarcabilă subtilitate a utilizării spațiului negativ, cântărețul orientat către stânga stalului barat de culoarul întunecat în spate care pare că nu se mai sfârșește. Lirismul ariei este dublat de perfida sugestie vizuală.

Un efect de optică oglindită regăsim în scena finală a actului II, în care, în confruntarea dintre cele două tabere ochiul nici nu sesizează schimbarea diapozitivelor. Mai mult decât atât tandra mărtusire a plăcerii cu care au lucrat italienii la Iași este introducerea în scenă a lui Cato, un armăsar sur, în debutul actului IV, spre deliciul unui public fermecat. Bineînțeles, pauzele sâcâitoare de schimbare de decor sau evitarea zgomotelor de fond rămân încă nerezolvate. Dar îngrijirea pentru confortul vizual al spectatorului este vădită. De la costumele care respectă același croi, alegerea culorilor uni, urmărirea mișcărilor protagoniștilor, atenția la fiecare detaliu se fac fără efecte speciale. Compania italiană pare să fi înțeles pe deplin că spectacolul Trubadurul de la Iași se va înscrie în suita spectacolelor de top din România, curtate de întreaga suflare artistică lirică, locală și internațională și pun calibru în acest sens. Moștenirea pe care o lasă viziunea creatoare este semnificativă. Atât set designerul cât și video designerul au descoperit modernul în clasic și clasicul în modern. Imaginile statice par atinse de penelul unui pictor renascentist pentru ca scriptul video să ofere experiența proaspătă ochiului care scrolează printre tablourile operei și între scenele actelor dramaturgice. Complimentul se îndreaptă către echipa de creație ieșeană de asemeni care se nominalizează după cum urmează: Cristi Avram - șef serviciu tehnic scenă, Alin Neștian, Alexandru Constantin, Dorina Iuliana Cotorobai - regizori scenă, Remy Munteanu, Gabriel Belcescu, Alexandru Codreanu, Vasile Forminte - operatori sunet, Maria Eșanu - șef serviciu producție. Un schimb de forțe se întâmplă în luna pregătirii spectacolului între departamentele de asistență regie artistică, operatori pupitru, atelier mânuitori decor, recuzită, electric scenă, costume scenă, machia/perucherie, recuzită orchestră, serviciul producție, croitorie, cizmărie, tapițerie, tâmplărie- mecanică, pictură/butaforie.



Distribuție luxuriantă în «Trubadurul», la Iași





Anunțarea distribuției se lasă așteptată, însă o dată aflată, numele artiștilor lirici care au dat viață personajelor din operă scriu apriori succesul așteptatei premiere. Sâmbăta Bunei Vestiri aduce la Opera Națională din Iași știrea difuzării pe unde radio a spectacolului «Il Trovatore», Astfel că, nemijlocit celor care nu au mai reușit să cumpere bilete în sală un nou mijloc de a experimenta opera înseamnă bucurie.

De la radio sau din scaunul de spectator, opera fără uvertură este ascultată cu emoție. După câteva tacte scurte orchestrale introductive auditoriul se lasă învăluit de vocea profundă și caldă a tânărului bas Ivan Dikusar, interpretul lui Ferrando. Deși caracterul este căpitanul oștii ducelui di Luna, înțelegem lesne că personajul are rolul de povestitor. Tânărul de 26 de ani, Ivan Dikusar promite o contribuție impresionantă scenei lirice prin calitatea vocii sale. Sunetul este stăpânit cu naturalețe, iar cine s-ar fi nimerit pe unda radio ieșeană în momentul în care performa Dikusar, nici nu ar mai fi schimbat frecvența. Basul, cu mângăierea notei muzicale a dat tonul unei reprezentații echilibrate sub raport dramatico-muzical. Dezvăluirea intrigii se face cu măsură în contrast cu nepotrivirile de caracter dintre muzică şi text care sunt destul de frecvente în Trubadurul. În schimb, tabloul I înfățișează un căpitan de oști care alertează ostașii pentru a le reda povestea, nu a unui trubadur, nici al unui conte, ci a unui tată fericit care avea doi fii, Di due figli vivea padre beato. Ferrando povesteşte soldaţilor trista soartă a familiei di Luna, cu răpirea unuia dintre copiii bătrânului conte de către o ţigancă. Aceste cuplete în ritm de vals, cu inflexiuni din muzica ţigănească, trădează temperamentul tipic verdian.

În tabloul următor, cavatina Leonorei, dama de companie a principesei de Aragon, Tacea la notte placida (Domnea adâncă liniștea), oferă o pagină muzicală pur italienească de o inspirație suavă, deși este completată ulterior de allegro. Leonora este interpretată de soprana Celia Costea, numele ilustru al distribuției dacă e să reiterăm afirmația lui Enrico Caruso care spune că ,,Pentru a avea un Trubadur de succes ai nevoie doar de cele mai bune 4 voci din lume!”. Moștenitoarea talentului familiei Costea, soprana a înțeles pe deplin aportul uriaș pe care poate să-l aducă spectacolului difuzat în premieră. A răsplătit dragostea publicului ieșean, care o cunoaște ca pe o prezență puternică, solară cu surprinzătoare emisii de ambră, după cum, cu dibăcia cuvântului avea să-i interpreteze performanța doamna profesor doctor Lăcrămioara Petrescu. Romanța trubadurului, acompaniată de harpa Edilenei Manaf, Deserto sulla terra (Singur în lumea largă) desprinde un sentiment de melancolie. Premiera ieșeană oferă debutul tenorului Florin Guzgă în dificilul rol al lui Manrico. Îndrăgitul artist stăpânește tehnica verdiană cu măiestrie, iar în prima reprezentație am ascultat un tenor liric, foarte bine pregătit muzical și curajos asumat la centrarea coloanei sonore, foarte precaut la descoperirea comorilor vocale în passagio. Momentul debutului în «Trubadurul» al lui Florin Guzgă a fost cerut atât de maeștrii muzicali care îi recunosc cu ușurință polenul catifelat al glasului în registrul dramatic, dar și de admiratorii săi care îl apreciază din ce în ce mai mult. Debutul în rolul lui Manrico nu înseamnă decât una dintre bornele de sens depășită cu brio în parcursul carierei sale.

Dacă terțetul actului I nu atrage în general atenția, deoarece Leonora și Manrico cântă la unison, Contele di Luna, interpretat tot în debut de baritonul Alexandru Constantin, reașează prin aportul său exaltarea sălii care răspunde rapid cu aplauze frenetice. Baritonul devine ușor punctul de atracție al spectacolului jertfind cu responsabilitate, pe alocuri în debutul în Contele di Luna, vocea luminoasă, dar atât de nemărginită în posibilități. Il balen del suo soriso este cântată în tonalitatea sigură a unui bariton de caracter. Ad aspera per astra, cu riscul subiectivității în ceea ce privește semnatarul vocea baritonală strălucește ca o bijuterie în fiecare rol în care se adaptează cu flexibilitate, șlefuită cu fiecare apariție diferit. Este mărturia avântului profesional binemeritat de care se bucură tânărul artist, care pășește pe scena lirică ieșeană care i-a oferit satisfacții ca într-un Teatro alla Scalla.

Încă de la premiera absolută din Roma până astăzi, afișele Trubarului, ca și libretul pun en tete de listă, paradoxal numele Contelui di Luna. În a doua reprezentație, pe 26 martie performează la Iași, baritonul Adrian Mărcan. Îl acompaniază de la București, tenorul de origine ieșeană Daniel Magdal, invitat, în rolul lui Manrico. Soprana Ana Maria Spataris are debutul absolut pe scena ieșeană în rolul Leonorei. Nelipsită de semnificație este reamintirea că regretata Virginia Zeani avea să pășească pentru prima dată pe scena ieșeană la premiera «Trubadurului din 1961. Urmând crezul artistic al marei soprane, la Iași în duminica premierei din 2023 a cântat tinerețea.

Experiența de scenă a celor doi titani lirici români nu au pus nicidecum în antiteză emoțiile de debut ale sopranei, care în entuziamul momentului a abordat o Leonora romantică, suavă. Vocea Anei Maria Spataris se dovedește plină de accente stilistice. Frazele întretăiate ale Leonorei pot fi socotite ca un efect muzical aparţinînd pe de-a întregul stilului verdian. Aceste accente, întrerupte prin scurte pauze, exprimă minunat de bine sensibilitatea glasului și stârnește curiozitatea iubitorului de operă spre perspectiva de a o vedea și asculta pe soprana de origine bulgară interpretând partituri veriste.


Rara avis, mezzosopranele


Tot în unison, deși nu lipsit de originalitate, e scris și Corul Țiganilor, cu care se deschide actul II, pagină muzicală verdiană celebră.

Urmează aria Azucenei Stride la Vampa (Rugul se aprinde). Mezzosoprana invitată Carmen Topciu ajunge din nou pe scena lirică ieșeană, în spectacol de Verdi de această dată, în rolul presupusei mame a lui Manrico. Scrisă în ritm de vals, groaznica poveste a întâmplărilor de odinioară, care au condus la arderea pe rug a mamei sale este evocată de superba artistă, care devine protagonistul cel mai credibil al celebrului spectacol. Personalitatea personajului domină întreg tabloul. Mezzosoprana țesală în eter poate cea mai emoționantă interpretare a Stride la Vampa care s-a auzit până acum. Un artist desăvârșit complimentat de asemeni de vizualul care beneficiază de tactul gesturilor de paroxism, pe scenă. Se cântă unui foc stins! Aria mai sus menționată vorbește în final despre setea de răzbunare, însă prin sugestia bipolarității, spectatorul filtrează în afect originalitatea cu care este construit personajul Azucena. O zingană epuizată de pecetea propriului destin. Matteo Mazzoni elimină ezotericul din firul epic.

Îi răspunde cu inspirație și Alina Dragnea, titulara aceluiași rol, din a doua seară a reprezentației. Tinerei nu-i venea să creadă cu câtă căldură i-a primit publicul ieșean performanța. Alina Dragnea a cântat bine, cu aplomb și și-a evidențiat vocea bogată contrastând gravele strunei de vioară în Condotta ell era in ceppi cu o tușă plăcută auzului. Vom mai auzi de această talentată mezzosoprană.

Leonora, Manrico, Azucena, di Luna, eroi tipici ai operei romantice, sunt animați de de pasiuni violente, de aspirații duse pînă la extrem. Dar această galerie ar fi incompletă dacă am uita de un alt personaj, căruia i se acordă pagini de rară frumusețe: poporul. Verdi se afirmă ca un adânc cunoscător al sufletului popular, ca animator unor forțe ce depășesc destinul eroilor individuali. Probabil că opera Trubadurul va fi un precursor al operelor de maturitate ale compozitorului, în care corul nu acompaniază melodic ariile protagoniștilor, ci ia rol de personaj unitar, cu personalitate și individualitate. Corul ,,nicovalelor” este maiestuoas redat de corul Operei din Iași, pregătit de Manuel Giugula. Regizorul oferă un loc special acestui compartiment în opera pe care o țese cu receptivitatea responsabilității fiecărui corp artistic în parte.


La vestea că Leonora va intra în mănăstire, Manrico aleargă să-şi salveze iubita. În tabloul următor, aria contelui de Luna, Il balen del suo sonriso (În privirea ei senină) una dintre paginile cele mai inspirate ale operei, taie respirația auditorului. Revenind la seara celei de-a doua reprezentații interpretul contelui di Luna oferă iubitorului de operă o interpretare plină de noblețe și lirism arzător. Deseori am afirmat că acolo unde este un conte, e musai să fie și Adrian Mărcan. Cu o experiență uriașă și o carieră solidă în spate, Adi Mărcan, unul dintre cei mai iubiți baritoni români asigură în scenă aceeași energie artistică inepuizabilă cu care ne-a obișnuit. Ansamblul final al acestui act suscită auditoriul, atât vizual, după cum spuneam mai sus, dar și auditiv.

Actul III ne aduce tabloul războinic al lagărului contelui di Luna. Soldaţii cântă, iarăşi în unison, cântecele lor războinice. Duetul, prin care Manrico, închis împreună cu Leonora în fortăreaţa Castellor, mărturiseşte iubitei sale toată credinţa sa, după care, aflând că mama sa a fost pusă în lanţuri de către contele de Luna, izbucneşte în accentele impetuoase ale faimoasei stretta Di quella pira (Rugul ce-nalţă), aria care a frânt destine artistice.

Daniel Magdal este așteptat sub reflector cu febrilă curiozitate. Tenorul cu repertoriu remarcabil răspunde cu vigilență nemțească provocării și înalță flacăra interpretării, deschide pieptul iar ingrata arie potopește auditoriul cu un foc fierbinte. Aplauzele se prelungesc după căderea cortinei. Manrico în interpretarea lui Magdal este un caracter dezinvolt.

În actul IV inspiraţia compozitorului atinge punctul culminant. Aici găsim minunatul Miserere, scena cea mai apăsătoare din întreaga operă, un psalm secondat suprapune cantilena Leonorei, care îşi aşteaptă deznădăjduită iubitul la picioarele turnului, în care se află închis; apoi din ansamblu se desprinde motivul larg şi melancolic Ah! che la morte ognora (Ah, niciodată moartea nu vrea să ia). E glasul lui Manrico, ce-şi ia rămas bun de la viaţă, rugându-şi iubita să-i păstreze o amintire neştearsă. Sunetul funebru al clopotului sporeşte şi mai mult efectul dramatic al acestei scene, una dintre cele mai puternic realizate din întreg teatrul liric. Zidurile turnului sunt construite grafic, iar cu ocazia acestei scene decisive trăim o lecție de regie. Vocea tenorului nu se mai aude din culisele apropiate ci ia chipul unei holograme. Senzațională prospecție!



Reamintim duetul, prin care Leonora asigură pe conte că va ceda stăruinţelor sale, cântecul suav al Azucenei, Ai nostri monti ritorneremo (În munţii noştri ne vom întoarce), evocând blândele imagini ale vieţii de odinioară și terţetul final din carceră (Leonora, Azucena, Manrico), de asemenea una dintre paginile cele mai puternice ale partiturii pentru a întregi desfășurarea acțiunii.


Suita protagoniștilor este completată de artiștii locali la fel de talentați. În prima seară a reprezentației soprana Diana Ionescu este Ines, tenorul Ovidiu Manolache - Ruiz, Ștefan Linu-un bătrân țigan, Olivian Andrișoaie-un mesager. Au mai participat la desăvârșirea spectacolului Angelica Solomon - Ines și Adrian Ionescu- un bătrân țigan în duminica premierei.


Pentru a evita recurgerea la narațiunea finalului violent și a concluziona ca într-un cerc perfect închis, reeditez expozeul și aduc în discuție vocea basului Teodor Busnea, care debutează la rândul său în Ferrando în a doua seară a reprezentației. În mod firesc vocea de bas folosită în prima scenă e una cât mai muzicală posibil, pentru a accentua monologul personajului. Busnea este un actor reușit de altfel. Tânărul dispune de tonalitate ușor sumbră, însă a funcționat excelent în context și reușește să prezinte cu substanța timbrului vocal trista poveste a Contelui di Luna, cândva un tată fericit care avea doi fii.




161 views0 comments

Kommentare


bottom of page