top of page

Premiera absolută la Opera Iași. Spectacol-coupé în două acte: act de credință, act de creație

Sărbătoarea muzicii clasice mondiale, 25 octombrie, a fost curtată de superba Operă din Iași, în anul 2023, prin punerea în scenă a două premiere, opere românești, „Făclia de Paști” (versiune concertantă), de Alexandru Zirra, și „O noapte furtunoasă”, de Paul Constantinescu, care au la bază textele marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Opera lui Zirra deschide maiestuos pinacoteca premierelor absolute, atât la nivel național, dar și mondial, partitura sa fiind, în final preînnoită de profesorii Conservatorului din Iași, după 80 de ani de anonimat. Evenimentul se înscrie totodată printre episoadele cu caracter omagial componisticii românești ale ediției jubilare a Festivalului Muzicii Românești, organizat de Universitatea Națională de Arte "George Enescu" din Iași în parteneriat cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și Opera Națională Română Iași.


Afiș premieră - ,,Făclia de Paști”, de Alexandru Zirra și „O noapte furtunoasă”, de Paul Constantinescu

(sursă foto: Fb/operaiasi)


Caragiale a învins : ,, Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit.”


„Ce ziceti de novela lui Caragiali?” , îl întreba pe Titu Maiorescu, într-o scrisoare cu adresă, Duiliu Zamfirescu despre izvodul care, alături de ,,Păcat” și ,,În vreme de război” reprezintă un triptic literar, inopinat și curios ai începuturilor anilor 1900. Sabin Drăgoi, Dan Dediu, Aurel Stroe, Adrian Iorgulescu sunt câteva nume dintre compozitorii care au îmbogățit muzica românească cu lucrări importante ale genului bazate pe dramaturgia lui Caragiale. Geniul scriitorului român, unic pe întreg mapamondul, irepetabil, transcede timpurile prin originalitate, astfel încât inspiră în același registru partituri cu priză la publicul meloman.


În data de 25 octombrie 2023, întâia premieră a celei de-a 67-a stagiuni lirice ieșene ia conturul unui diptic. ,,Făclia de Paști”, de Alexandru Zirra, în versiune concertantă și ,,O noapte furtunoasă”, de Paul Constantinescu, în regia lui Cristi Avram, sub lumina rampei reunește pe deplin cele două forțe de creație, inspiraționalul și substanțialul. În optica publicului meloman se aprinde dorința de a se alătura efortului echipei creatoare pentru a recupera onest moștenirea incomensurabilă a muzicii clasice autohtone. Cele două noi titluri din repertoriul Operei din Iași sunt validate drept capodopere de publicul prezent în sala de spectacol, cu ocazia premierelor.


Premiera absolută de la Opera Națională ieșeană. „Făclia de Paști”, de Alexandru Zirra


Alexandru Zirra, personalitate proeminentă a Iaşului muzical interbelic, a scris lucrări aparținând genurilor cameral, coral, simfonic, vocal-simfonic, operă. A desfășurat o activitate impresionantă în multiple domenii: compoziţie, interpretare, muzicologie, didactică. Omului de cultură i se dedică numeroase pagini în volume de specialitate, i se analizează lucrările de compoziție și primește reacții dintre cele mai pozitive și entuziaste cu ocazia primelor audiții. Criticii muzicali încadrează creația sa în deplină expansiune și reverență specificului perioadei interbelice, expresionist antitetic volubilității muzicii din Europa vestică. Deși muzica sa tinde să fie temperamentală, mobilizatoare și fertilă, majoritatea opusurilor sale rămâne învăluită în mister până în secolul XXI. Dintre cele cinci lucrări de operă, numai două au să fie reprezentate pe prima scenă lirică românească, în anul 1941, opera istorică ,,Alexandru Lăpuşneanu” şi opera basm ,,Capra cu trei iezi”.


,,Făclia de Paști”, drama muzicală este compusă în două acte, dar compozitorul său nu reușește până la sfârșitul vieții să aducă pe scenă muzica sa, împietat de ideologii și prejudecăți mult mai vocale decât actul artistic, ale vremurilor interbelice. Povestea supraviețuirii partiturii devine însă, optezeci de ani mai târziu mult mai puternică decât însăși promovarea acesteia în epocă. Efortul creator revine, în zilele noastre, profesorului universitar doctor Ciprian Ion, conferențialului universitar doctor Bogdan Chiroșcă și conferențiar universitar doctor Loredana Iațeșen.


Din sertarul istoriei, manuscrisul reducției de pian-canto a atras atenția celor trei profesori, care s-au reunit cu scopul de reface într-o nouă ipostază orchestrală cele câteva indicații și adnotări din reducție și din literatura de specialitate: ,,Proiectul a început acum un an și șapte luni. Undeva pe la sfârșitul unui aprilie, început de mai, am văzut partitura, reducția de pian care nu este cea mai fericită variantă. Din câte am înțeles, din scrisorile lui Zirra către Mihail Jora, prietenul lui cel mai bun, acesta a scris două versiuni pentru București, când trebuia să se pună opera în scenă în 1938. Dintre cele două variante, cred că aceasta era cea mai puțin bună. Sunt mici greșeli de note, de articulații și alte câteva aspecte. Noi am reconstruit-o cum ne-am priceput mai bine pe baza experienței practice și am adus-o la acest nivel. (varianta prezentată publicului, în concert, în 25 octombrie 2023-n.red.). Nu vom ști niciodată, din păcate cum ar fi trebuit cu adevărat să sune opera. O partitură de pian nu presupune să ai toate notele pentru orchestră. Este doar o sinteză a ceea ce se cântă în orchestra simfonică. Am ,,trecut” oarecum peste aceasta structură. Am mai adăugat note, am adăugat tempouri. Și soliștii au participat, în ultima etapă la desăvârșirea partiturii pe tempouri. ” declară dirijorul premierei Bogdan Chiroșcă.


Foto credit: Luca Iuriciuc; Sursă foto: Fb/operaiasi.


Nuvela care l-a inspirat pe Alexandru Zirra prezintă dramatica întâmplare a evreului Leiba Zibal, stabilit în Podeni, care deține hanul din sat și îl administrează cu ajutorul soției sale, Sura. În urma unei altercații cu argatul său, Gheorghe, hangiul este amenințat cu jaful chiar în noaptea Învierii.

Măcinat fizic de boala ,,frigurilor” și psihologic de coșmaruri, Leiba ajunge în pragul paroxismului. Când fostul său angajat încearcă să pătrundă în gospodărie, chiar în noaptea de Înviere, acesta mobilizează brațul argatului pătruns printr-o gaură în poartă și îl aprinde, provocându-i moartea. Zorii Paștilor îl găsesc pe eroul nostru contemplând groaznica faptă. Consătenii care se întorc de la Slujba Învierii se întreabă ce l-a determinat pe hangiu să recurgă la un asemenea gest, iar, în schimb primesc mărturisirea tulburată a evreului : ,,Am aprins o făclie întru Hristos.”


Distribuția premierei îi găsește pe scenă pe tenorul Andrei Lazăr (Leiba), soprana Cristina Grigoraș (Sura) și baritonul Alexandru Constantin (Gheorghe). De asemenea, prezența episodică a corului Operei Națională Iași, contribuie semnificativ atmosferei dramatice. Intervențiile ansamablului de voci par efectele speciale ale unei mari și interesante producții. Se alătură basul Ștefan Linu și bas-baritonul Cezar Octavian Ionescu.


Partitura tenorului este cea mai stufoasă, într-adevăr. Andrei Lazăr, expresiv și stăruitor pe note, impacient cu stativul care îi oferea o sumedenie de posibilități de exprimare descrie în concert un Leiba intens și tensionat. Laitmotivul partiturii deschide apetitul auditoriului: ,,Ameninţarea este mai grea pentru un suflet decât chiar lovitura.” Intervenția pe text încarcă substanțial muzica: ,,Vreau să mulțumesc și celor care s-au implicat și în afara comunității noastre. Trebuie de reținut că era absolut necesar să modificăm un pic textul, pe care l-am actualizat, în condițiile prezente sensibile date.”, afirmă Bogdan Chiroșcă.


Revelația serii a fost cu siguranță Cristina Grigoraș, atât de îngrijită la sfericitatea sunetului, iar în momentul ei glorios oferă sălii un cântec de leagăn, intonat duios, cu dulcele, cu dorul potolit de patima scenei. ,,Leiba, odihnește-ți trupul obosit” este un descântec ce ni se dăruiește cu voce solară.


Dubiile create de eventualitatea unui contremploi sunt rapid potolite de amplitudinea vocii baritonale. Alexandru Constantin oferă o pagină pe care iscălește flexibilitate și însușire a oricărui rol, cu ușurință, mai exact când, în prigonirea agoniei, sunetul cucerește orice gest al publicului spectator și-l oprește în tragismul poveștii. Strigătul de moarte, strigătul resemnării.


Reacțiile în sală sunt dintre cele mai pozitive, iar istoriei se lasă greutatea deciziei de a întregi repertoriul liric ieșean cu titlul capodoperei lui Zirra : ,,Sperăm ca opera să se mai joace. Nu este cazul cel mai fericit, cum ar fi fost, de exemplu, opera ,,Turandot”. Compozitorul a murit iar ultimul act a fost desăvârșit de elevul lui Puccini. (...) Doar trecerea timpului va hotărî dacă ceea ce am făcut noi este ceva valoros sau nu. (...) Noi practic ne-am orientat să facem ceva de calitate. Bineînțeles este implicat și publicul. Gândiți-vă că este atâta istorie muzicală în spate, iar noi ne-am raportat la ceea ce a fost, în niciun caz la cerințele actuale. Piesa va trebui pusă în scenă, cu mișcare, cu lumini, cu regie, cu refacerea anumitor momente muzicale, să putem vedea ce impact va avea asupra publicului. Să sperăm că vom putea să o producem înainte de Paști.”, conchide compozitorul.


Contribuie la desăvârșirea spectacolului Manuel Giugula, dirijor cor, Alin Neștian și Alex Constantin regizori tehnici. Pregătirea muzicală este asigurată de Simona Gâdei și Paula Stroe.


O noapte furtunoasă, de Paul Constantinescu. Premieră în regia lui Cristi Avram


Cortina s-a ridicat, în aceeași seară a lui 25 octombrie primei reprezentații pe scena lirică ieșeană a comediei muzicale în două acte, ,,O noapte furtunoasă”, de Paul Constantinescu, libretul compozitorului, după textul dramaturgului Ion Luca Caragiale. Regia este semnată de Cristi Avram.


Foto credit: Luca Iuriciuc; Sursă foto: Fb/operaiasi.


Paul Constantinescu, un artist cu o apariție spectaculoasă pe scena muzicii românești, s-a evidențiat ca o stea, ca o mare speranță a componisticii, dincolo de epoca sa. La numai 22 de ani, cea de-a doua operă a sa, ,,Suita românească” a fost premiată la Concursul de compoziție „George Enescu”. La 23 de ani a devenit membru al Societății Compozitorilor Români.

La numai 30 de ani tânărul artist era elogiat de cronicarii muzicali și premiat pentru poemul coregrafic ,,Nuntă în Carpați”. Un compozitor care spunea despre creațiile sale că sunt ,,dulcege și romantice”, nu a depășit genurile romanței și ale cântecelor militante mai departe de destinul bivalent. Creația lui Paul Constantinescu s-a îmbogățit cu lucrări diverse ca stiluri și dimensiuni, de la cântece și colinde la jocul popular pentru orchestră simfonică oltenească, la concertul pentru orchestră de coarde, oratoriile ,,Patimile Domnului” și ,,Nașterea Domnului”.

Paul Constantinescu a compus cu mare succes și muzică de film. Într-un interviu din 1943 spunea despre muzica de film: ,,Ca unul îndrăgostit de expresia imaginii în mișcare pot să spun că am fost, cred, primul în țara noastră care a îmbrățișat-o cu căldură și de la filmul documentar ,,Țara moților” din 1938 până la ,,Delta Dunării” și ,,Scrisoarea pierdută” mi-a fost un drum și o preocupare.” Coloana sonoră a filmului ,,O noapte furtunoasă” (1945), în regia lui Jean Georgescu şi cea a peliculei ,,Moara cu noroc” (1955) după Ioan Slavici, în regia lui Victor Iliu, sunt creațiile lui Paul Constantinescu.

La 25 de ani compusese deja o operă și, în noiembrie 1935 debutează la Opera Română din București cu lucrarea ,,O noapte furtunoasă”, tânărul compozitor bucurându-se de colaborarea unor cântăreți prestigioși și a dirijorului Ionel Perlea. Critica muzicală a încadrat premiera ca pe un eveniment. În cronica sa, scriitorul Mihail Sebastian, împătimit ascultător de muzică, fin cunoscător al dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale nota: ,,Încercarea tânărului compozitor Paul Constantinescu este o directă și fericită traducere muzicală a mahalalei românești surprinsă în pitorescul ei sonor și trecută din dialogul lui Caragiale în jocul dialectic al orchestrei. (...) Verva, ironia, umorul acestei mici opere comice sunt cu adevărat pe linia lui Caragiale.”

În sensul lui Caragiale și al inconfundabilului său umor, spectacolul creat de Cristi Avram a fost foarte bine primit de spectatori. Exploatarea comicului de situație s-a potrivit mănușă expectanțelor publicului din sală, care în confortul scaunelor de catifea a râs în hohote și a aplaudat frenetic momentele comice excelent creionate de către protagoniștii de pe scenă. Regizorul a respectat caracterele puternice, bine definite ale lui Caragiale și astfel, spectacolul se bucură de o distribuție dinamică și exuberantă în seara premierei: ,,Am lucrat cu o garnitură de soliști tineri, foarte dornici să facă mai mult decât se obișnuiește la Operă. De altfel, partitura înclină mai degrabă spre un teatru muzical decât spre operă și atunci definirea caracterelor și jocul scenic sunt foarte importante. Personajul e punctul central, nu același lucru se întâmplă și în bel canto, unde vocea și performanțele vocale primează. Cântăreții-actori au foarte multe replici rostite și pot să se joace mai mult decât atunci când interpretează roluri din operele lui Donizetti. Reușita spectacolului se datorează și faptului că s-au implicat cu tot sufletul, au încercat lucruri pe care le trec în plan secund atunci când au de cântat o partitură extrem de dificilă. Specific faptul că partitura lui Paul Constantinescu nu e deloc ușoară, ba mai mult, simțurile ritmice trebuie să fie bine ascuțite.”, declară Cristi Avram.

Alături de Ioana Antoci și Miruna Hriscu, asistenți regie, regizorul cuprinde în spectacol tumultul frământărilor sufletești, frustrări și orgolii, disimulate în stare de tihnă. Acțiunea se desfășoară la reședința lui Jupân Dumitrache, incinta casei sale aflându-se în plină renovare. Argumentul central regizoral recurge întocmai la ideea culoarului de trecere, de reformare, de transformare a condiției sociale, a stării de fapt ale fiecărui personaj, dar care răstoarnă, într-un final fiecare aventură într-un mare morman de ordură, prea greu să mai poată stăvili efuziunile de aparentă sinceritate. Așadar, echipa creatoare replică francheței cu deconstructivismul intențiilor reale ale eroilor din scenă, datorat declarațiilor expectorate cu patetism : ,,...nu știm dacă să le credem vorbele, căci mărturisirile lor sunt atât de grandilocvente încât înfiorează. Aparenta lor sinceritate, convingerea că mărturisesc un adevăr lăuntric se confundă cu un sindrom al mitomaniei. Singurul personaj ce are scânteieri de sinceritate îmi pare a fi Nae Ipingescu, ipistatul oricum îndeajuns de corupt încât să îmbrace în haina curiozității fie întrebări sfredelitoare, fie remarci tăioase, dar potrivite urechii interlocutorului său. ”, notează Cristi Avram, în Caietul de program.

Ridicarea cortinei dezvăluie frapanta atenție la detalii. Personajele se încurcă și se descurcă în mișcările lor, pe un teren accidental, de șantier, dar care pare dereticat până la cel mai îndepărtat colț al scenei. Îi cunoaștem treptat pe protagoniști: Jupân Dumitrache, poreclit Titircă, inimă-rea, cherestegiu, căpitan în garda civică (bas-baritonul Andrei Yvan); Nae Ipingescu, ipistat, amic politic al căpitanului (baritonul Mădălin Munteanu); Chiriac, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă (tenorul Ovidiu Manolache); Spiridon, băiat de procopseală și slugă în casa lui Tirtică (mezzosoprana Sorana Nastasiu); Rică Venturiano, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist (tenorul Alexandru Savin); Veta, consoarta lui jupân Dumitrache (soprana Diana Ionescu); Zița, sora ei (soprana Angelica Solomon). În viziunea lui Avram, un personaj incognito necesită prezența pe scenă să augmenteze starea generală conflictuală, anume Ghiță Țicărdău, cumnatul lui Dumitrache, fostul soț al Ziței (baritonul Dmytro Melnyk). În ansamblu, scenografia este ca o ruptură dintr-un crâmpei de realitate, extrem de curios de privit, de comentat și eventual, de speculat. Casa lui Dumitrache este unicul spațiu care atrage diferitele întâmplări ale fiecărui personaj și nu lasă loc de eliberare. Implicarea personajelor într-o continuă vrie, fără timpi morți, spectacolul în sine fiind o explozie de energie, transpune spectatorul în observator și interpret al unei povești care se poate întâmpla numai în mahalaua lui Caragiale, aspirantă pretențiilor unei societăți elitiste.

Jupân Dumitrache, omul de afaceri bucureștean, care deține o cherestegie, totodată căpitan de gardă i-a dat încrederea lui Chiriac, sergent în garda civică, mâna sa dreaptă, să o spioneze pe Veta, soția sa. Dumitrache este convins că Veta are o aventură. Și o are - numai că amantul ei este chiar Chiriac. Într-o noapte, plăcuța cu numărul 6 al casei lui Dumitrache este răsturnată cu susul în jos - conducându-l pe Rică Venturiano, un tânăr îndrăgostit de sora Vetei, Zița, care locuiește la nr. 9, în casa greșită. Când Jupân Dumitrache îl vede acolo, îl urmărește și încearcă să-l ucidă (ajutat de adevăratul său rival Chiriac) - aflând în cele din urmă că Venturiano nu este doar admiratorul cumnatei sale, ci și autorul acelor minunate articole pro-democratice din ziarul preferat al lui Dumitrache. O ultimă suspiciune îi este stârnită atunci când găsește cravata de gât a altui bărbat pe perna Vetei - și evitată de Chiriac care spune că este a lui.

Limbajul muzical al lui Paul Constantinescu urmărește frenetic aceste juxtapuneri de situații, această coexistență a atitudinilor față de propriile acțiuni, care nu conduce decât spre reluarea unui deznodământ cu semnificație ciclică. Spectacolul debutează și se încheie cu Dumitrache, strajă cortinei, în spatele căreia o furtună sentimentală nu își găsește paos. Cristi Avram mărturisește: ,,Este a doua oară când mă apropii de partitura aceasta și mi-a fost dragă și prima dată, atunci când am făcut-o cu studenții, cu doamna maestru corepetitor Adina Alupei și dirijoarea Consuela Radu-Țaga, la Conservator. Anul acesta, cu Orchestra Operei condusă de maestrul Bogdan Chiroșcă, am reușit să aprofundez și să dezvolt ceea ce începusem anul trecut. A trebuit să valorific fiecare frază, fiecare măsură din muzica lui Constantinescu care, de altfel, esențializează textul lui Caragiale. Sunt scene care lipsesc în operă și aș fi fost bucuros să existe pentru că s-ar fi văzut mai multe fațete ale personajelor. Asta am încercat eu să fac atunci când poate acțiunea era focusată pe o anumită scenă. În alt plan se întâmpla altceva. Ceea ce n-a cuprins muzica am încercat eu să fac prin regie, având drept sprijin opera scrisă a lui Caragiale. Cum muzica conține de regulă subtextele pe care personajele nu pot ori nu vor să le exprime atunci când au vorbe, când au cuvinte de cântat, am încercat să scot la iveală ceea ce doar spectatorul are privilegiul să știe, detalii, gânduri ascunse, emoții pe care interpreții nu reușesc să le exprime sau rostească.”

Adevărata notorietate a lui Caragiale rezidă în scriitorul cu subiecte originale, în autentic mediu românesc și în plină actualitate. Regia respectă valoarea actualizării subiectului operei. Mizează pe relațiile dintre personaje pe care le vede ca pe o încercare de a se „agăța parazitar” de altcineva cu scopul de a supraviețui. De altfel, aportul uriaș al Mariei Eșanu, costumier, trebuie adus în lumină, tocmai pentru talentul de a reflecta interesul regizorului de a reda personajele foarte bine definite.

Andrei Yvan interpretează rolul lui Dumitrache, care, alături de Mădălin Munteanu, interpretul lui Ipingescu, ambii în uniforme militară și de polișist, este mereu în pregătire pentru a pune mâna pe ,,bagabontul” de la ,,Iunion”, care a îndrăznit să pună ochii pe Veta și cumnata sa, Zița. Ireproșabil joc de scenă al celor doi, mereu în misiunea apărării ,,onoarei de familist”, mereu în urmărire generală, prin culisele scenei. Cât despre comicul de caracter, Andrei Yvan, magistral a conturat protagonistul operei. Tânărul bas bariton al Operei Naționale ieșene, inefabil în noua producție, ,,O noapte furtunoasă”.

Mădălin Munteanu, la debutul său a impresionat prin implicarea totală față de poveste și desășurarea acțiunii. Voce adâncă, alegerea sa în premieră este recomandată de gravele apăsătoare ale replicilor cu titlu de zădărnicire, de fapt, a acțiunii, ,,Rezon!”.

Diana Ionescu este Veta, imaginată ca pe gospodină sadea. În intimitatea căminului său conjugal, este poate singurul personaj care poate liniști spiritele agitate, prin sugestia stării de veghe, dar și păstrării caracterului feminin, emoțional, uneori isteric. Cu toate acestea, răzgândirile, geloziile, neînțelegerile sunt determinate de apariția lui Chiriac, bănuitor și frământat de posibilitatea pierderii amantei sale.

Tenorul Ovidiu Manolache, adaptabil oricărui gen dramatic, se remarcă printr-o anumită integritate a personajului. Flerul cu care artistul păstrează liniară placiditatea lui Chiriac, chiar și în exagerările sale în ceea ce privește amenințarea cu suicidul rămâne memorabil. În duetul cu Veta, răstoarnă ușor aparenta sensibilizare, dar ceea ce cu adevărat destabilizează până și elementele din decor este adulterul de care se fac vinovați cei doi. Jocul de lumini și tehnicul merită menționat o dată amintită această scenă. De lighting design se ocupă Lucian Țurcanu, iar regia tehnică este asigurată de Alin Neștian, Alex Constantin și Dorina Cotorobai.

Senzaționalul este redat prin personajul construit de Angelica Solomon. Bucălată, zulufată, ca o păpușă din vitrină, șchiopătând prin scenă deoarece își găsește sau își pierde un pantof, intrepreta ne face părtași la o adevărată demonstrație de talent. Este vocală, explozivă, capricioasă, plângăcioasă, delicioasă.

Cine altcineva putea să interpreteze Rică Venturiano? Talentatul Alexandru Savin este răspunsul tuturor. Îndrăgitul interpret apare de niciunde pe scenă și ține publicul în hohote, cu orice ocazie de punere în scenă a situațiilor pline de umor. Cu veleități de cascador, acest interpret nu reușește să se ascundă și nici să evite iminenta furtună a încurcăturii provocate de întoarcereea cifrei 6 de pe plăcuța de la intrarea în casa lui Dumitrache.

Intens aplaudată, Sorana Nastasiu exprimă cu deosebit talent caracterul genuin al unui personaj caragialesc. Este omniprezentă, iar regia speculează perfect capacitatea mezzosopranei de a reda naivitatea și patosul tinereții unui personaj precum Spiridon.

Reiterăm simbioza energiei inepuizabile în care se redă întreg spectacolul cu specifice momente de improvizație, asumată de regizor. Grație abilităților actoricești ale Soranei Nastasiu, Cristi Avram găsește prilejul de a aduce contribuția baletului în scenă, așa cum sugerează, de exemplu, la un moment dat, tabloul în care Spiridon rămâne în penumbră, ascuns sub patul păcătos din odaia Vetei. ,,În construcție am încercat să iau cât de mult de la Caragiale, cât de mult de la Paul Constantinescu, am încercat să zic și eu ceva prin ceea ce am făcut și am gândit. Toate aceste trei dimensiuni aduse laolaltă au dat ceea ce s-a văzut în sală. Cu siguranță spectacolul rămâne sub umbrela dramaturgului, fiindcă, până la urmă și Paul Constantinescu a fost un interpret al textului lui Caragiale, deci ceea ce a brodat el prin muzica sa este, de fapt, o interpretare, o posibilă variantă a „Nopții furtunoase”. , afirmă Cristi Avram.

Orchestra Operei Națională Iași a fost condusă de dirijorul Bogdan Chiroșcă, sufleori Emil-Octav Ambrosă și Antonia Cucerenco.

(sursă biografie Paul Constantinescu - Muzicieni în arhive, site coordonat de Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu)


Dirijorul Bogdan Chiroșcă

Foto credit: Luca Iuriciuc; Sursă foto: Fb/operaiasi.

Comments


bottom of page