top of page

Lucia renăscută. Interogatoriul.

Lucia di Lammermoor, de Gaetano Donizetti revine pe scena ieșeană după trei ani nebuni de abstinență. Două spectacole de operă sunt programate în datele de 19 și 20 noiembrie 2022 exploatate de emoția debuturilor: soprana Manuela Barna-Ipate, soprana Rasha Talaat (invitată) în rolul titular, tenorul Andrei Fermeșanu în Lord Edgardo di Ravenswood, basul Ivan Dikusar în rolul Raimondo. Bagheta dirijorală aparține maestrului David Crescenzi. Participă la desăvârșirea spectacolelor Corul și Baletul ONRI.


Debutul?!? Nebunie de jurnal, ziua #1


20 noiembrie 2022




Cum a fost și ce s-a întâmplat în cele două seri de spectacol ? Afișul anunță două distribuții distincte, însă deosebit de atractive prin numele debutanților și distinșilor invitați în controversatul spectacol. Biletele se vând toate. Cap de afiș, Andrei Șerban, fără dificultăți. Un spectactor fidel de operă se întreabă ergonomic retoric dacă ar fi fost vreun debut ? Când, unde, cum, reiterațiile devin redundante. Scena și timpii poveștii din Lucia... sunt atempore. Prestațiile artiștilor sunt deosebite și profesioniste.


Seara de 20 noiembrie a aparținut debutantei în rolul titular, soprana Manuela Barna Ipate. Artista a fost așteptată la rampă de un public admirativ, care nu a contenit cu aplauze și ovații, dar și cu exprimarea mirărilor din pauzele de spectacol despre tânara care s-a achitat excepțional de unul dintre cele mai grele roluri lirice repertoriale. Soprana a dat viață unei distincte personalități personajului donizettian. Lucia a renăscut. Emoția a stăpânit sala de spectacol preț de ore bune, iar artista lirică a răsplătit la cel mai înalt nivel toate așteptările.


O reprezentație cu adevărat reușită este aceea în care pauzele dintre acte deranjează. Reclam, așadar propunerea de a încadra mult așteptatul debut al Manuelei Barna Ipate în contextul recreării spectacolului. Pe scenă, artiștii distribuției asigură plenitudine. Se alătură titani ai cântului liric. Îndrăgitul bariton Adrian Mărcan (invitat) a onorat în rolul fratelui neîndurător Enrico Ashton. Tot invitat în rolul lui Raimondo este basul Dan Popescu care ne-a povestit cu o voce de un dramatism delirant funesta întâmplare. Tenorul Florin Guzgă cu luminile sale vocale a răspuns prompt încă unei prestații în Sir Edgardo di Ravenswood. Solistul casei a dăruit auditorului, atât în ariile individuale, cât și în duetul cu Lucia o voce de un lirism înnebunitor. Pe scenă au urcat în cele două seri, în rolul Alisei mezzosoprana Laura Scripcaru, intuitivă și adaptativă și tenorul Ovidiu Manolache, un artist cu voce de o frumusețe aparte, atribut care a ajutat unei contrariante interpretări a junelui Normanno. Concentrat și prezent până la final! Mirele Artur Bucklaw a fost impersonat de Andrei Apreotesei, nebun de alb , martor încă de la începuturi la „facerea” Luciei, flancată de pe zidurile gotice și umede impecabili, atât vestimentar cât și vocal, de colegi din cor. În decorul imaginat de Șerban cu decenii în urmă, o sală de gimnastică dintr-o cazarmă militară, manej de circ sau spitalul de psihiatrie de la Salpietrière, fiorii de gheață prevestitori destinului implacabil al Luciei sunt exhalați de buzele putrede ale batantelor personificate de balerine. Pudra albă a nebuniei acoperă zgura conformismului societal. Montajul devine grandios prin mânuirea dispozitivelor pentru exerciții fizice, inele, cal cu mânere, balansoare, paralele, scări ce urcă nicăieri, sfori ce coboară de niciunde, cu greutate până în pământ, scenă mobilă. Creditul imens pentru desăvârșirea spectacolului revine așadar și tehnicului, care nu reușește în genere să potolească redempțiunea criticismului blamabil. (Vă rog, nu împușcați mesagerul!!!). În seara de duminică atenția a fost direcționată către genuina soprană. Cum s-a întâmplat?!?

Soprana pregătește rolul vocal și interpretativ-tehnic cu deplina înțelegere a regiei, a relațiilor de pe scenă, cu consorții colegiali și energia muzicii lui Donizetti. Protagoniștii, Corul, Baletul și Orchestra ne oferă un spectacol închegat, cursiv, neiertători pe disruperi, fapt perfect speculat de axiomaticul dirijor care încadrează aplauzele juste dedicate favoriților în partiturile jocului ludic al viorilor. Trecerea de la o scenă la alta nu suportă respiro, publicul e acaparat de succesiunea scenelor scăldate în culori complementare și muzică amețitoare. Magia scenei farmecă precum derularea unui film bun, într-un cinematograf neinventat încă la nașterea Luciei..., spectacolul. 1707 al libretistului Salvatore Cammarano dispare, iar audiența nu mai aplaudă regia controversată a lui Andrei Șerban. La Iași, în Sala Mare a Operei, duminică, noiembrie se aplaudă spectacolul vieții, ca pe o premieră pariziană demult uitată în înălțimile Operei Bastille. În pofida credințelor și criticilor fără mormânt cum că montajul ar îngreuna performanțele artiștilor, rolul Luciei este greu și în rochie de tafta. Dacă amintim de țesătură plăcută la atingere, reiterăm că tocmai energia și voluptatea interpretativă a sopranei Barna Ipate o consacrează rolului. Pătrundem ușor în accepțiunea artistei în ceea ce privește redarea Luciei. Acrobațiile și giumbușlucurile de pe balansoare nu au împiedicat-o nicidecum să mențină tehnica și suflul.

Povestea este simplă. O tânără îndrăgostită de Edgardo di Ravenswood, dușmanul de moarte al fratelui său cedează convențiilor sociale și în urma insistențelor și intrigilor țesute de acesta acceptă să se căsătorească cu un favorit al curții pentru bunăstarea poziției neînduplecatului Lord Ashton. Acuzată de trădare de însuși iubitul său, Lucia în nefericirea sa își ucide proaspătul soț și astfel ajunge în pragul paroxismului. Edgardo află de nebunia iubitei sale și de moartea ei prematură și măcinat de regrete se sinucide.

Manuela Barna Ipate dovedește abilități actoricești incontestabile, pe scena lirică renaște o personalitate cu totul și cu totul aparte atribuită Luciei di Lamermoor. Încă de la primele acorduri vocale cristalul vocii sopranei anunță alunecările în derizoriu ale personajului central. Ariile au fost stăpânite de la început până la final cu o tonalitate plină, solară. Interpreta lucrează la dozaj ceea ce permite claritatea frazei muzicale, fără forțări riscante. Mișcarea și postura scenică o ajută la ,,curățarea” asperităților de pe emisie, acele note și sunete care să dovedească nebunia sunt construite cu migală și fragilitate, ca mai apoi Barna Ipate să dejoace auditoriul cu deplină carnalitate în registrul acut. După cum afirmam mai sus, veleitățile actoricești au coexistat cu o pregătire intensă a vocii. Nu mai avem de-a face cu o femeie copil, o victimă inocentă sau senzuală ci cu Lucia tangibilă și liberă. Lucia nu este un personaj, Lucia e reală. Ea este femeia pe care și-o dorește orice bărbat, îndrăgostită nebunește. Artista răstoarnă firul epic și încă de la respingerea sfaturilor Alisei de a-l părăsi pe Ravenswood sugerează un caracter labil. Deși duetul cu Edgardo este de un romantism cutremurător, interpreta oferă publicului prezent la spectacol un singur și inedit moment de luciditate. Scena nebuniei, Il dolce suono și notele sale acrobatice sunt halucinante în auditoriu. Numai un nebun nu ar ști unde se ascunde arma crimei! Frenezia cu care se scufundă între firele căpiței de bumbac conferă mormanului pufos metafora cămășii de forță. Lucia o sfâșie cu unghiile, iar în jocul eliberării vedem ipostazele strigătului celebru al lui Munch. Și dacă strigătul lui Munch este un cântec de soprană?

Protagonista ridică bumbacul deasupra capului care voluntar sau nu înaintea sfârțitului pare o pereche de aripi de îngeri, Fără zbateri, Lucia este aruncată din vis în nebunie ca pe o bucată de plumb.


Firescul Andrei Șerban, necovenționalul public, ziua #2


19 noiembrie 2022





Prima reprezentație anunță trei debuturi în capodopera lui Donizetti. Rasha Talaal în rolul Luciei, Andrei Fermeșanu în Sir Edgardo di Ravenswood și Ivan Dikusar în rolul lui Raimondo.


Rasha Talaal cu prestația ei de debut a reușit să ne întoarcă către inocența copilei de numai 17 ani îndrăgostită împotriva normelor și onorurilor impuse de fratele său mai mare. Emoțiile oricărui debut sunt edificatoare, însă artista cu voce exotică și aparentă delicatețe le-a păstrat pe scenă, filtrând cu maximă precauție prin perdeaua de strașnică muzicalitate a lui Donizetti. Publicul i-a înțeles nevoia de concentrare, dar a devenit participativ la jocul folle al protagonistei. Emisiile cristaline și acutele stăpânite au indus auditoriul în stările meditative, impostate de imaginea unei Lucia prăbușită cu tâmplele în palme. Vocea sopranei este ca o floare care înflorește perpetuu. Discursul prevale în fraze muzicale grave. Năluca din fântână este o mireasă albă însângerată, conturul unui gentlemen cu joben rotund și umbrelă, bărbații sunt protejați de ape în epoca victoriană. Marginile rănite ale frunzelor de toamnă, treptele ascuțite ale scărilor de pe ziduri. Vocea corului apasă, vocea corului apasă, vocea corului apasă! Basta! Fiecare dintre noi este Lucia ( trad. lumină, n.red.) Scena îmbrățișează încleștată aplauzele primite.(Vă rog să salvați mesagerul!!!)


Experimentarea variantei în care cei doi artiști lirici, tenorii Operei Naționale din Iași ar trebui să titularizeze rolul lui Sir Edgardo di Ravenswood s-a încheiat o dată cu cerutul debut al lui Andrei Fermeșanu, după opt ani de febrilă așteptare. Un tenor di grazzia impersonând romanticul incurabil a spart orice bariere ale curiozităților ars critica . Timbralitatea lui Andrei Fermeșanu este ostentativ recognoscibilă în contrast cu nobila amplificare volumetrică, care în sâmbăta debuturilor a indus o sală plină ochi în delir. Edgardo este un tânăr rasat în manifestările actoricești ale tenorului. Cu o excepțională intuiție de scenă, artistul împrumută protagonistului o fărâmă din orgoliul fratelui nemilos la terțetul din actul al II - lea și halucinațiile Luciei cu ocazia întoarcerii lui Edgardo la mormintele strămoșilor săi. Vocea tenorului stăpânește scena. Finalul spectacolului în vria percuției și a corului este monumental.


Ivan Dikusar, basul afectuos al serii de 19 noiembrie debutează în Raimondo. Fără cuvinte și avertismente tânărul artist crește din și prin scenă. Prezența sa în orice ipostază este certificată de apariții îmbucurător de rasurante și melodioase. Nu dezminte în rolul confidentului Luciei, gravele sale dedicate metamorfozei ascultătorului către încrederea că basul este cea mai promițătoare voce din generația tânără, la ora actuală. Scena ieșeană dintodeauna naște monștri culturali.


Luciile noastre. Argument jurnalier, ziua #3


22 noiembrie 2022


Lucia di Lamermoor revine. La propunerea invitației baritonului Adrian Mărcan în rolul lordului Ashton și întoarcerea lui Alexandru Constantin din peregrinările sale artistice pe scena ieșeană anima admiratorilor este protejată.

Cea dintâi seară a spectacolului este asigurată de interpretarea imbatabilă a talentatului Constantin în Ashton. Auditoriul îndrăgostit de artist urmează ritmul său teatral eclectic. Baritonul răvășește.

Adrian Mărcan invitat în rolul omonim ne îmbată cu protecționismul părintesc pe care-l manifestă față de sora. Vocea este inconfunabil caldă și cuprinzătoare. Noi, à date, noi încă fredonăm cu aceeași sete de viață Cruda, funesta, smania.

Dacă Alexandru Constantin regretă acțiunile împotriva surorii sale, Adrian Mărcan se resemnează, păstrând crunta eludare de la responsabilitatea asumării crimei morale. Publicul rămâne consolat de interpretările notabile ale celor doi titani lirici ai scenei românești.



Alături de Florin Guzgă, baritonii au acompaniat reprezentațiile spectacolului în toată țara, încă de acum 8 ani de când pe 24 septembrie 2014, Lucia lui Șerban vine din sufletul parizianului meloman contrariat decenii la rând de trecerea de la starea de respingere către entuziasmul acceptării mirajului creat. Într-un final muzica a câștigat, iar succesiunea de spectacole riscă să reinterpreteze spațiul și timpul artistice care intermediază împerecherea vocilor consacrate ale liricii românești cu promițătoarele acorduri ale tinerilor dornici de performanță, astfel încât spectacolul lui Andrei Șerban să ne fie moștenire într-o continuă revenire din agonie în extaz. Îndoielile retorice încurajează interogația. Și dacă Lucia este singură lucidă, iar noi toți ceilalți niște nebuni?



254 views0 comments
bottom of page