Opera Națională Română din Cluj-Napoca urcă prima pe scena festivalului de operă de la București, în data de 7 iunie 2024, cu opera „La Fanciulla del West”. Un început promițător, și plin de aplomb, care ține să anunțe o ediție de festival puternică și curajoasă. Artiștii lirici, reprezentanții corpului tehnic ai instituției lirice clujene, personalul artistic se dedică unui tur impresionant de forțe. Opera din Cluj deschide cea de-a treia ediție a BOF, strălucitor.
Valentina Boi (Minnie)
„La fanciulla del West” („Fata din Vest”) este o operă în trei acte de Giacomo Puccini, pe un libret italian de Guelfo Civinini și Carlo Zangarini. Este bazată pe piesa de teatru „Fata din Vestul de aur” din 1905 a autorului american David Belasco.
Premiera operei a avut loc la 10 decembrie 1910, la Metropolitan Opera din New York, de altfel prima premieră mondială produsă vreodată de prestigioasa instituție lirică. Opera a fost foarte mediatizată inițial și extrem de populară în rândul publicului, dar a primit reacții mixte din partea criticilor. Astăzi, este admirată pentru orchestrația sa impresionantă și pentru o partitură mai integrată melodic decât lucrările anterioare ale lui Puccini. Aceasta prezintă influențe ale compozitorilor Claude Debussy și Richard Strauss, rămânând în același timp în chintesența italiană. În ciuda faptului că intriga este o sursă de critici semnificative, mulți cercetători ai lui Puccini o consideră opera sa magnum opus. La momentul debutului, însuși compozitorul a declarat că „La Fanciulla del West” este cea mai mare compoziție a carierei sale. Deși a fost foarte îndrăgită în rândul publicului, criticii de peste ocean au avut o reacție mai puțin pozitivă, considerând că Puccini nu a reușit să integreze eficient o estetică americană în partitura operei.
Intriga este plasată în timpul goanei după aur din California, la mijlocul secolului al XIX-lea și urmărește întâmplările a doi îndrăgostiți, Minnie și Dick Johnson (cunoscut și sub numele de Ramerrez). Minnie (soprană) este proprietara unui salon unde minerii vin să-și petreacă timpul liber. Dick Johnson (tenor) este un bandit căutat, care se ascunde sub o identitate falsă. Opera „La Fanciulla del West” de Giacomo Puccini este o poveste de dragoste și răscumpărare.
Actul I surprinde atmosfera din Polka Saloon, un bar unde minerii vin să-și petreacă timpul liber. Minnie, proprietara barului, este o femeie puternică și respectată de toți. Șeriful Jack Rance este îndrăgostit de Minnie, dar ea nu îi împărtășește sentimentele. Într-o zi, un străin pe nume Dick Johnson (care este de fapt banditul Ramerrez) intră în bar și Minnie se amorezează. Puternica compoziție a actului secund dezvăluie pe Dick Johnson, care este de fapt banditul Ramerrez, dar Minnie decide să-l ajute și să-l ascundă. Șeriful Rance descoperă adevărata identitate a lui Dick și încearcă să-l captureze. Minnie joacă o partidă de poker cu Rance pentru a salva viața lui Dick și reușește să câștige. Cu toate acestea, în ultimul act, Dick este capturat și condamnat la moarte. Înainte de execuție, el cântă aria „Ch’ella mi creda”, rugându-se ca Minnie să creadă că el a scăpat și să nu fie tristă pentru el. Minnie apare la timp pentru a-l salva și convinge minerii să-l elibereze. Cei doi își iau rămas bun de la comunitatea minerilor și pleacă împreună pentru a începe o nouă viață. Celelalte personaje participante la acțiune sunt: Ashby, reprezentant al companiei Wells Fargo (bas), Nick, barmanul de la Polka Saloon (tenor), Sonora, un miner (bariton), Trin, un miner (tenor), Sid, un miner (bas), Bello, un miner (bariton), Harry, un miner (tenor), Joe, un miner (tenor), Happy, un miner (bariton), Larkens, un miner (bas), Billy Jackrabbit, un indian (bas), Wowkle, partenera lui Billy Jackrabbit (mezzosoprană), José Castro, un bandit (bas).
Probabil dintre toate libretele operelor pucciniene, acesta, în mod particular conține cele mai multe didascalii și indicații scenice. Decorul operei „La fanciulla del West” joacă un rol crucial în crearea atmosferei generale, subliniind temele supraviețuirii, iubirii și răscumpărării într-un mediu aspru și neiertător. Principal devine salonul „Polka”, deținut de personajul central, Minnie. Acesta servește drept loc de întâlnire pentru mineri, care vin să bea, să joace și să caute alinare pentru viața lor grea. Salonul este descris ca un loc plin de viață și de agitație, reflectând natura dură și tumultuoasă a taberei miniere. Alte locații cheie din operă includ cabana lui Minnie, unde aceasta împărtășește momente intime cu Dick Johnson (Ramerrez), precum și diverse scene în aer liber care evidențiază peisajul vast și neîmblânzit al frontierei americane.
Valentina Boi (Minnie)
Minnie este un personaj complex care întruchipează atât duritatea, cât și tandrețea. Ea este capabilă să facă față mediului dur din tabăra minieră și impune respect. În ciuda exteriorului său dur, ea are o inimă plină de compasiune și un profund simț al dreptății. Interacțiunile ei cu cele două personaje masculine principale, Dick Johnson (Ramerrez) și șeriful Jack Rance, conduc intriga operei. Minnie este un rol de soprană, iar personajul ei necesită o cântăreață care să poată transmite atât forță, cât și vulnerabilitate. Unele dintre cele mai memorabile momente din operă sunt interacțiunile ei cu Johnson și confruntarea ei cu Rance. Muzical trece peste timp compoziția „Ch'ella mi creda” - una dintre cele mai faimoase arii din operă și una dintre favoritele tenorilor. Este cântată de personajul Dick Johnson (Ramerrez) în actul al treilea, în care acesta îi imploră pe mineri să o lase pe Minnie să creadă că a evadat și că este liber. „Minnie, dalla mia casa”este interpretată de Jack Rance în primul act. Este o declarație a iubirii sale pentru Minnie și a dorinței sale de a-i cuceri inima. Aceste arii, împreună cu sunetul general luxuriant și înălțător al muzicii lui Puccini, contribuie la farmecul unic al spectacolului „La fanciulla del West”.„Laggiù nel Soledad”, aceasta este o altă arie importantă cântată de Dick Johnson în actul al doilea, în care el își amintește de viața sa anterioară și de locurile unde a trăit. Scena pokerului din actul II devine focusul întregii acțiuni și unul dintre cele mai tensionate momente ale operei. Minnie joacă o partidă de poker cu șeriful Jack Rance pentru a salva viața lui Dick Johnson. Această scenă este plină de suspans și emoție, deoarece soarta lui Dick depinde de abilitățile lui Minnie, care trișează și reușește să îl răscumpere pe Johnson. În finalul operei, Minnie reușește să-l salveze pe Dick de la execuție și cei doi își iau rămas bun de la comunitatea minerilor pentru a începe o nouă viață împreună. Această scenă este plină de speranță și emoție, marcând triumful iubirii.
Muzica lui Puccini evocă în mod eficient atmosfera de frontieră prin mai multe tehnici: orchestrație, ritmuri ragtime, trimiteri către muzica gospel și muzica nativilor americani, melodicitate italiană și cu atât mai esențial peisaje sonore melodice. Partitura include instrumente precum xilofonul și celesta, care adaugă timbruri unice care evocă peisajul aspru și neîmblânzit. În ciuda acestor noi influențe, Puccini își păstrează semnătura melodică italiană, îmbinând-o perfect cu elementele de sinteză pentru a crea un sunet luxuriant și evocator. Muzica își schimbă deseori tonul și culoarea pentru a se potrivi cu stările de spirit și decorurile schimbătoare ale operei, de la scenele pline de viață din saloon la momentele mai intime și mai dramatice din cabana lui Minnie.
Aceste elemente muzicale conlucrează pentru a transporta publicul în lumea goanei după aur din California, surprinzând atât entuziasmul, cât și greutățile vieții unei Americi de frontieră. Similar cu Richard Wagner, Puccini folosește laitmotive - teme muzicale recurente asociate cu anumite personaje, evenimente sau emoții. Această tehnică ajută la crearea unei narațiuni coezive și bogate din punct de vedere psihologic. Integrarea diferitelor stiluri muzicale dispune compozitorului îndemânare în alegerea diferitelor stiluri muzicale pentru a pune în valoare portretizarea personajelor și decorul. De exemplu, astfel este valorificată balada lui Jack Wallace din actul I, acompaniat de un banjo. Melodiile lui Puccini sunt cunoscute pentru expresivitatea lor emoțională și frumusețea lor lirică. Adesea, el dublează liniile vocale cu corzi pentru a le spori impactul. O tehnică preferată de Claude Debussy sunt acordurile în mișcare paralelă. Acest lucru creează un sentiment de fluiditate și continuitate în muzică iar aceste trăsături sunt îmbinate de căre Puccini în „La fanciulla del West”, unde muzica surprinde spiritul aspru și aventuros al acțiunii în sine.
Opera din Cluj deschide Bucharest Opera Festival cu spectacolul „La Fanciulla del West”
Spectacolul „La Fanciulla del West” de Giacomo Puccini, pus în scenă de Opera Națională Română din Cluj-Napoca, este o producție grandioasă care a avut premiera în Stagiunea 2022-2023 și a deschis cea de-a treia ediție a 'Bucharest Opera Festival' – All Puccini Edition, pe 7 iunie 2024.
Această producție se remarcă prin decoruri impresionante, costume autentice și o distribuție extraordinară. Spectacolul invită publicul în atmosfera Vestului American, explorând epoca Goanei după aur și este plin de suspans și emoție. Echipa de producție este formată din regizorul Rareș Trifan, care asigură viziunea artistică, lighting design și conceptul video, scenograful Adrian Damian, Ovidiu Pop croiește costumele fabuloase. Conținutul video este îmbinat de Magdy Hawash și iarăși Rareș Trifan. Se iscălesc pe afiș în dreptul coregrafiei Anca Opriș Popdan și Corneliu Felecan, dirijor de cor.
Distribuția principală include numele sopranei italience Valentina Boi în rolul Minnie, Daniel Magdal în rolul banditului Dick Johnson/Ramerrez și Florin Estefan în rolul șerifului Jack Rance. Stufoasa operă presupune personaje diverse și colective, astfel încât îmbogățesc scena din București artiștii lirici locali, Cristian Mogoșan (Nick, barman la Polka), Petre Burcă (Ashby), Mihai Damian (Sonora), Eusebiu Huțan (Trin), Cristian Hodea (Sid), Sebastian Balaj (Bello), Tiberiu Szasz (Harry), Florin Pop (Joe), David Pogana (Happy), Corneliu Huțanu (Jim Larkens), Simonfi Șandor (Billy Jackrabbit), Alexandra Leșiu (Wowkle), Cătălin Moței (Jack Wallace), Zoltan Molnar (Jose Castro), Andrei Toader (Postiglione). Soliștii sunt acompaniați de Orchestra, Corul și Ansamblul de Balet ale Operei Naționale Române Cluj-Napoca. Conducerea muzicală aparține, prin toată frumusețea, cu toată justa judecată artistică, cu semnătura inconfundabilă și statornică acestui David al baghetei dirijorale, David Crescenzi.
Încă de la prima secționare a aerului, bagheta dirijorului decide pentru spectator. Uvertura operei, deși restrânsă ca întindere este redată de orchestră impecabil, încât rămâi captiv în expunerea scenografică ca într-o rolă de film. Da, spectacolul „La Fanciulla del West” de la Opera Națională Română din Cluj-Napoca include câteva detalii interesante despre regie, scenografie și interpretarea soliștilor, dar și aportul orchestrei. Aceste element însumate s-au remarcat puternic în reprezentația din 7 iunie de la București.
Cătălin Moței (Jack Wallace)
După cum spuneam, regizorul face apel și evidențiază în construcția spectacolului procedee de picture in motion. Astfel este redat aproape tot actul I. Este imposibil să nu fure ochiul chiar dinaintea spectacolului perdeaua de proiecții, care afișează o fotografie a migranților americani, la sfârșit de secol 19, într-o barcă. În expectanță, cu banjoul său Jack Wallace întâmpină de asemeni privirea spectatorului. În fond se întrezărește interiorul lemnos al salonului Polka și nimic din toate acestea nu dezice caracterul western al producției. Aceste momente regizate, alături de decorurile spectaculoase și costumele autentice, fac din spectacolul „La Fanciulla del West”de la Cluj-Napoca o experiență de neuitat. Odată ajunși în atmosfera salonului, alături de mineri care petrec și joacă cărți, poate părea inițial că succesiunea de videoclipuri înfățișând nemuritoare secvențe din filmele cu cowboy, atât de îndrăgite vremurilor de început ale cinematografiei, păstrate cu aceeași afabilitate până astăzi par prea mult pentru caracterul inversat al compoziției lui Puccini, care oferă în prima parte a partiturii o muzică extrem de inspirațională și seducătoare, în sensul creației italiene, dar și dificultatea postării personajului colectiv. Practic, soliștii au replici mai mult rostite decât cântate. Însă, ceea ce este de aplaudat este curajul unui Rareș Trifan de a vedea efectiv corespondența între pretențiile unui nou public de operă, al tridimensionalului și al experienței virtuale cu forța redării compoziției pucciniene, aplicată de către orchestra clujeană și dirijorul său Crescenzi. Simt și cred asta, muzica completează un imens generic al întregului spectacol creionat în tot primul act. Altfel nu-mi explic prezența camerei de filmat old school pe partea stângă a scenei. Muzica este de film, povestea este de film, personajele la fel, care apar rând pe rând, din fereastra rotundă din fundal și sunt evidențiate spectacular, în costumele adecvate unei producții holywoodiene, mai degrabă. Montarea intrepretată astfel câștigă negreșit concentrarea și atenția auditoriului. Țin să aprofundez ideea mai sus enunțată prin reluarea acestui procedeu de proiecție, în actele secunde. Sunt chipurile protagoniștilor reali distribuiți, iar dacă un spectacol de operă nu reușește întotdeauna să apropie prin performanțe vizuale, cum poate să nu răzbată emoția exprimată în trăsăturile faciale? Aceste intervenții amplifică dramatic scena partidei de poker, de exemplu.Totodată, este bine de amintit aportul corpului de balet. În primul act, mișcările elementare și coregrafie surprind imagini largi ale atmosferei de saloon, dansul de cadril, fotografiile de grup, de familie, toate parcă desprinse din același context. Și când spun atenția auditoriului este tocmai pentru că ne aflăm exact la frontiera inspiraționalului, muzica pentru actanți și imaginea pentru muzică. În tot acest complex de creație, ceea ce regăsesc destul de greu de dus la bun sfârșit sunt rolurile principale, iar protagoniștii spectacolului au de îndeplinit o misiune dificilă.
Pentru rolul lui Dick Johnson/Rammerez răspunde tenorul Daniel Magdal. După reprezentația de la București, deocamdată nu văd pe altcineva în acest personaj. Tocmai pentru că deseori am întâlnit artistul devoalat, adaptabil, statornic și pregătit, atât pe scena lirică ieșeană, cât și pe cea din capitală, cu ocazia reprezentației din festival, transced peste aceste atribute și îmi văd și aud tenorul care joacă pentru publicul său, sincer și total. Magdal deschide spectaculos duetul din actul al II-lea, iar caracterul său este total absorbit de desfășurarea acțiunii. Poate interpretativ, faptul că artistul recurge la acea sensibilizare a unui proscris, afișarea vulnerabilităților unui bandit conving pe deplin despre cât de bine a jucat tenorul acest rol. Deși energia pe „Ch’ella mi creda” a fost mai scăzută, tot mizez pe credibilitate. Foarte ușor ne-a transpus în frământarea sa. Magdal nu a venit pregătit pentru rol și atât, ci a capitulat în fața temperamentului indecis, peregrinar al lui Dick Johnson, mai mult decât atât i-a importat din carisma specifică artistului. Unde îl pui pe Daniel Magdal, acolo cântă. Chiar și pe eșafod, pregătit cu ștreangul de gât. Scena devine extrem de interesantă, mai ales în timbrul și vocea de piept ale tenorului. Focusul cade pe protagonist, dar clar acțiunile personajelor din scenă sau pozițiile acestora nu sunt omise de ochiul spectatorului. Aria este o mărturisire și cere redempțiune către călăi. Personajul colectiv reacționează pentru prima dată în favoarea condamnatului. Evocarea iubirii pentru Minnie este primul său bilet către libertate. Excelentă interpretarea lui Magdal!
O prezență notabilă în scenă o are Florin Estefan și la fel ca în cazul tenorului mă opresc asupra celui mai important atribut al baritonului care aduce un aport semnificativ reprezentației din 7 iunie, gustul pentru epic. Vocal, Estefan este din poveste. Este sonor și corect pe momentele semnificative de canto. Tocmai de aceea argumentul suprem vine din perspectiva unor momente actoricești deosebite. Artistul se implică, devine pregnant, însă doar prin construcția unui personaj complet prin demascarea veracității gesturilor și intențiilor șerifului. În scena partidei de poker, până la proiecția chipului peste masa de poker la care joacă Minnie și el, de nu ar fi fost și celelalte intervenții în scenă, unui Estefan recunosc cicatricea care brăzdează obrazul. În general, devine un stigmat al tuturor caracterelor pe care Estefan le abordează. Renunță la fațetele duplicitare ale personajelor negative. Ce vede în mod particular la Rance? Ce aventuri a încercat, ce experiențe a trăit șeriful până să se îndrăgostească de Minnie? De unde are cicatricea? Aplicat la personajul lui, cu certitudine șeriful în interpretarea lui Estefan are un trecut, mult mai aventuros decât ale protagoniștilor. Dragostea pentru Minnie îl îmblânzește. Pierde la poker și acceptă înfrângerea cu demnitate.
Actul II al spectacolului este de o frumusețe rară, atât din punct de vedere al construcției muzicale, dar și al viziunii regizorale autohtone. Cabana lui Minnie cuprinde toate stihiile operei. Acolo încap cinci personaje deodată, deși nu ai spune. Și tot din punct de vedere muzical soprana este valorificată în actul secund. Valentina Boi este Minnie, iar dacă în dialogul cu Ramerrez este feminină, suavă, melodioasă, punctul culminant al întregii montări este evidențiat de emisia un Si care răvășește în final de act toată suflarea din împrejurimi. Cabina stilizată se rotește pe scena mobilă. În interiorul său Dick este suspendat de mâini de grinda cabanei. În pragul ușii stă femeia care intonează victoria cu forța unei tornade. Femeia amorală, care trișează, cu pletele negre înnodate de rotația scenei, istericală, de o frumusețe sălbatică. Aceasta este soprana lui Puccini. Un trandafir cu spini ascuțiți. Dinspre fosă confruntă un ciclon melodic, iar în șuierul confruntării acuta sopranei îl poticnește pe șerif care capitulează. Un râs sarcastic completează sunetului cu o violență mult mai apăsătoare și înfricoșătoare decât flagelarea lui Rammerez, de pildă. Mișcarea circulară a scenei mobile, triptica lepădare a timpanilor, cântecul de sirenă al sopranei, rătăcirea reflexivă a șerifului, ca în mijlocul unei furtuni, luminile reflectorizante, haotice oferă privitorului metafora unei cutii a Pandorei, care se deschide spre un deznodământ neașteptat. David Crescenzi despică aerul cu bagheta și totul dispare. Liniște. Cortina.
David Crescenzi - maestru dirijor
Numai și pentru atât spectacolul clujean se înscrie cu lejeritate între nestematele producțiilor lirice din România. O viziune impecabilă, completă. O regie de o inspirație nemaiîntâlnită. Decoruri spectaculoase. Doi italieni în distribuție. O orchestră care reușește să răscumpere fiecare moment de ezitare, de omisiune, de sensibilitate, mai mult sau mai puțin intenționate. O echipă tehnică care atinge borurile imposibilului, în festivalul de la București. Chapeau! Sunt cărțile pe care mizează Opera de la Cluj în cea de-a treia ediție a 'Bucharest opera Festival' - All Puccini Edition. În vestul central al țării pulsează o inimă artistică puternică.
Viva Opera Națională Română Cluj-Napoca! Viva Puccini!
Sursă fotografii: Opera Națională Română București
Foto credit: Andrei Grigore
Bình luận