Afișul întrupând bufonul cufundat cu obrazul în penumbră anunță încă o reprezentație a spectacolului ,,Rigoletto”, de Giuseppe Verdi, programată de Opera Națională Română Iași, în data de 19 aprilie 2024. Sepia de pe hârtie păstrează jarul, ca al unui cărbune încins, atunci când în distribuție iscălește numele protagoniștilor, Ionuț Pascu - Rigoletto și Florin Guzgă - Ducele Di Mantova. Două debuturi anunță seara lirică de aprilie, Adriana Iacob - Gilda și Dmytro Melnyk - Monterone.
Ionuț Pascu - Rigoletto (Act I, Tablou I)
Opera care l-a făcut celebru pe Verdi. Context și sens artistic
,,Rigoletto” poate reprezenta unul dintre spectacolele emblemă ale oricărei instituții lirice. Muzica geniului verdian este compulsivă, australă, vrednică, efectivă. A fortiori, opera este integrată din punct de vedere teatral-muzical. Reacțiile efervescente ale publicului nu sunt altceva decât ecourile succesului pe care acest titlu de operă îl repoartă de secole. Mai mult decât atât, evoluția actului artistic asupra moravurilor, revizuirile inițiale, subiectul afectat, falsa pudoare a tuturor timpurilor au concentrat un produs artistic care ispitește intens curiozitatea celui care ascultă și vizionează această capodoperă incontestabilă. Contextul în care opusul se naște contrariază până astăzi prin festa atitudine a criticii de specialitate asupra temei abordate de către libretist. Impostura și demagogia societală mai, mai că îl determină pe compozitor să renunțe la melodrama în trei acte. Cum ar fi arătat astăzi întreaga planetă lirică fără ,,Rigoletto”? Dar premiera din Veneția anului 1851 avea să dovedească deplina înțelegere a psihologiei umane, conturată muzical în caractere și personaje complexe, just și exclusiv atribuite geniului verdian: Ducele de Mantova (ten.), Rigoletto (bar.), Gilda, fiica lui Rigoletto (sopr.), Giovanna, guvernantă (mez.), Monterone (b.), contele Ceprano (sopr.), Borsa, curtezan (ten.), Marullo, curtezan (bar.), Sparafucile, asasin (b.), Maddalena, sora lui Sparafucile, femeie de moravuri ușoare (mez.), curteni, paji, servitori. Acțiunea se desfășoară în Mantova, un oraș nordic italian, în timpul Renașterii. Libretul este scris de Francesco Maria Piave după drama lui Victor Hugo, „Regele petrece” („Le roi s`amuse”).
Opera spune povestea tragică a lui Rigoletto, un bufon de curte cocoșat, care încearcă să-și protejeze fiica inocentă, Gilda, de luxuriantul Duce di Mantova, un afemeiat notoriu.
Actul I, tabloul întâi debutează în energica muzică de petrecere de la curtea ducelui, care împărtășește bufonului său aventurile amoroase („Questa O`Quella” – „Una sau alta”). Curtenii, nemulțumiți de susținerea de care se bucură Rigoletto din partea ducelui, află că acesta frecventează în taină o tânără despre care cred că îi este amantă. În semn de răzbunare ei hotărăsc să o răpească. Batjocorirea de către Rigoletto a victimelor ducelui și a rudelor acestora îl provoacă pe un nobil, contele Monterone, să blesteme bufonul, pe care îl acuză că își bate joc de dezonoarea fiicei sale.( „Sì, Monteron... La voce mia qual tuono” – „Da, Monterone... cu voce ca de tunet”).
Tabloul al doilea surprinde frământările care îl bântuie pe bufon. În drumul spre casă este abordat pe stradă de Sparafucile, un spadasin care îl ispitește. Rigoletto refuză serviciile asasinului. („Pari siamo!…Io la lingua, egli ha il pugnale.” - "Egali suntem!...Eu am cuvântul, el are pumnalul...”) Ajuns acasă, el nu bănuiește că fiica sa, pe care o ține ascunsă, l-a zărit pe duce la slujbele religioase și că între cei doi există o tainică iubire. Rămasă singură, doar cu guvernanta, Gilda își întâlnește misteriosul iubit, care se strecoară în casa fetei, deghizat în student sărac. Cei doi își fac declarații de dragoste(„T'amo!T'amo ripetilo; sì caro, accento” - „Te iubesc ! Te iubesc ! Repetă-mi-o”). Acesta este momentul în care Gilda îi cere ducelui să își dezvăluie identitatea. Tânărul o minte și pleacă pe furiș, în momentul în care se aud sunete din grădina interioară. Fata își recunoaște sentimentele în intimitatea camerei sale. („Caro nome” – „Drag nume”)
Rătăcind pe străzi întunecate, Rigoletto, în necunoștință de cauză, ajută curtenii să-i răpească fata. („Zitti, zitti, moviamo a vendetta”- "Taci, taci, hai să ne răzbunăm")
În actul al II-lea îl regăsim pe duce care se frământă la rândul său, deoarece nu înțelege cine i-ar fi putut răpi noua cucerire, pe Gilda. („Ella mi fu rapita!” - ,,Ea mi-a fost răpită”). Aceasta este adusă în apartamentul ducelui, care înțelege confuzia creată dintre presupusa amantă a bufonului și fiica acestuia. Tânărul nobil își declară victoria nemeritată („Possente amor mi chiama” - ,,Dragostea puternică mă cheamă”). Rigoletto ajunge la curte, în cele din urmă, iar toată lumea se preface că nu știe nimic. Într-un târziu tatăl suspicios izbucnește în amenințări și păreri de rău și cere curtenilor fiica înapoi (,,Cortigiani, vil razza dannata” – „Curtezani, rasă blestemată”), care iese din camera ducelui fugind și printre lacrimi și îî povestește părintelui său tot ce s-a întâmplat (,,Tutte le feste al tempio” - ,, La fiecare sărbătoare, la templu”). Bufonul jură răzbunare și complotează să-l ucidă pe duce cu ajutorul lui Sparafucile, un asasin plătit, și al surorii sale, Maddalena. (,,Sì, vendetta, tremenda vendetta” - ,,Da, răzbunare, cruntă răzbunare”).
Actul III îl arată pe duce, atras de Maddalena în hanul fratelui său, pentru a fi ucis. Acesta își continuă aventurile amoroase fără urmă de conștientizare pentru viața promiscuă pe care o duce (,,La donna è mobile” – „Femeia e schimbătoare”). Convins în ultima clipă de sora sa, Sparafucile va lovi de moarte pe oricare alt călător care va bate la ușa hanului său (La tempesta è vicina!” - „Furtuna e aproape !”). Cu toate acestea, Gilda, care încă îl iubește pe duce în ciuda trădării acestuia, aude planul și se sacrifică pentru a-l salva. Ea se deghizează în Duce și îi ia locul în hanul lui Sparafucile, unde este înjunghiată și lăsată într-un sac. Rigoletto, care crede că în sfârșit a răzbunat onoarea fiicei sale, o descoperă pe aceasta și realizează oroarea necazului care îl ajunge. El strigă cu disperare: „Ah, la maledizione!” - "Blestemul!", iar opera se încheie dureros cu tatăl, ținându-ți fata în brațe, plângând peste trupul ei neînsuflețit.
În linii mari, povestea ajunge astfel redată în zilele noastre, însă fără a face recurs la morală, viziunea inițială a textierilor a fost puternic interpretată de puneri în scenă, care mai de care adaptate gusturilor și cutumelor anilor sute care s-au succedat. De la dreptul nobililor asumat ,,Jus Primae Noctis” s-a ajuns la cuceritorul de profesie, în sens modern, cartea răzbunării a fost dată pe cartea suspiciunilor și intrigilor obsedante, urâtul pierde în fața grotescului, exagerarea preferată firescului, iar un bufon de curte trece cu ușurință prin ipostaze de joker și de, mai nou, jester. Iar pentru a urma unor regii nemulțumitoare pentru melomanul avizat, atât compoziția lui Verdi, dar și libretul cunoaște unele transformări ce par nesemnificative și de amănunt, la prima vedere. Ceea ce nu s-a modificat de-a lungul timpului, iar acest fapt se întâmplă datorită inspirației autorului, este surprinderea naturii umane mereu schimbătoare, labilă și de neîncredere în fața acțiunilor de cuget, decisive. La asta se referă, în fapt, opusul verdian. Numai pe scenele lirice naționale române intriga din ,,Rigoletto” cunoaște adaptarea a trei epoci, cu manifestări societale diferite : clasic, contemporan și modern.
Regizorul spectacolului de la Iași este Marco Spada, scenografia este semnată de Mauro Tinti, iar de light design se ocupă Fabio Rossi. Cu toate că povestea lui Rigoletto este redată în cheie modernă, plasată într-un cadru minimalist, ce amintește de superficialitatea societății actuale, publicul meloman ieșean nu contenește cererea pentru acest titlu nemuritor. Răspunsul tuturor celor implicați în actul creator revine prompt, în direcția consensului artistic. Dispar locul și timpul acțiunii, doar costumele vizează contemporanul, iar ce se poate observa încă din primele acorduri, după ridicarea cortinei este coborârea unei coroane regale, sub care se desfășoară petrecerea ducelui din actul întâi. Spectacolul în sine este regele, în viziunea regizorală.
Dintotdeauna, scena lirică ieșeană a adus în lumina reflectoarelor nume ilustre care au însuflețit acest spectacol, rămas aprins ca un cărbune încins în preferințele melomanilor. Distribuția reprezentației programată de Opera Națională din Iași, în seara de 19 aprilie 2024 prezintă două debuturi importante, Gilda redată de soprana Adriana Iacob și Monterone, debutat de basul Dmytro Melnyk. Este anunțată onoranta prezență pe scenă a artistului invitat, în rolul principal. Rigoletto este baritonul Ionuț Pascu. Așteptarea este potențată de anunțarea participării a îndrăgiților interpreți ai casei, care completează distribuția. Așadar, Ducele di Mantova a fost interpretat de tenorul Florin Guzgă, Maddalena de către mezzosoprana Florentina-Irina Onică, basul Daniel Mateianu s-a întors în rolul Sparafucile, Laura Scripcaru, mezzosoprană, a fost Giovanna. S-au înscris excelenței basul Victor Zaharia, în Marullo, Ovidiu Manolache a fost Borsa, Ceprano l-a readus pe scenă pe tenorul George Cojocariu, iar Contesa Ceprano a fost impersonată de soprana Ana Maria Donose. Au interpretat ușierul - Florin Roman, pajul - Silviu Stratulat, soliștii, Corul de bărbați, coordonat de Manuel Giugula, Baletul și Orchestra Operei Națională Română Iași. Coordonatorul coregrafic al spectacolului și al instituției este Cristina Todi și Maestrul de balet /dans este Dan Berihoi. La pupitrul dirijoral s-a aflat Daniel Jinga.
Ionuț Pascu-Rigoletto (Scenă Act I)
Crug de ,,Rigoletto”
Intensitatea emoției a fost atributul reprezenției din seara de aprilie, de pe scena ieșeană. Publicul a apreciat prestația baritonului Ionuț Pascu, invitat în rolul titular cu ovații și aplauze puternice, la fiecare final de act, dar nu se poate omite și reacțiile emoționale, meditative ale celor prezenți la spectacol, manifestate cu fiecare intervenție a marelui artist, pe scenă. Atenția la sugestiile regizorale, concentrarea pe interacțiunile cu colegii au fost apanajul în construirea unui personaj afectuos și uman, în cele din urmă. Talanții și talentul, forța artistică și dăruirea totală sunt însă de necontestat. Rigoletto, în rolul susținut de Ionuț Pascu, oferă șansa cunoașterii și recunoașterii sufletului omenesc, în ipostaze problematice, denunțare și conștientizare. Atât timp cât cerneala acestui condei rămâne fierbinte, vârful penelului nu va ezita nicicând să scrie, privilegiat : Ionuț Pascu este pe scenă.
Cunoscătorii știu că toate cele trei acte ale compoziției sunt deschise vesel și întrebător de către frumoasa voce de tenor și încheiate dureros în grave baritonale. Cortina se ridică numai după ce Rigoletto își schimbă vestimentația în costumul de serviciu, o profesie de zi, bufonul aflat în slujba ducelui. Cu toate că primul tablou al operei este alcătuit dintr-o mulțime de oameni, curtenii, care dansează la o petrecere, înzestratul nostru artist ține jocul gestual aproape de tenacitate. Printre tinerii euforici, care petrec în salonul ducelui, își face vădit simțită prezența bufonul, care adulmecă, ispitește, privește suspect și dibace, cu tot cu jesterul din dotare fiecare participant la acțiune. În muzica ritmată și coregrafia unghiulară protagonistul se evidențiază cu mișcări învălurite, meschine, conduse pe chip de grimase mimetice. Singura interacțiune cu ducele se întâmplă în primul act, de unde înțelegem toate implicațiile intrigii și descoperim personajele poveștii. Nimic din frenezia de pe scenă, interesele fiecăruia dintre curtezani și ale ducelui pentru doamnele și domnițele din regat nu lasă să se întrevadă deznodământul implacabil. Cum de altfel, nici gesturile bufonului nu permit să se afle nicio taină a protagonistului. Scena îmbogățită de coregrafie este perfect mulată pe cutumele și obiceiurile menajate de petrecărețul duce. Vivacitate, veselie, râsete, destindere, energie, vacarm, slobozie și luxură, toate acestea pentru întreținerea tânărului nobil. Balerinele Manuela Elena Giuverdea, Vittoria Silluzio, Anca Andronache, Anna Del Bel Belluz, Eva Visconti, Sabina Hultoană, Maria Cotorobai, Anita Caprara, alături de balerinii Bogdan Elisei Tuluc, Tudor Mancaș, Dragoș Munteanu, Ovidiu Ciobotariu, Elvis Gache, Dănuț Melenciuc, în pași de dans ne invită la o viață de libertinaj, cântată cu atâta dezinvoltură de cor și tenor : „Totul e bucurie, tot, o petrecere !” (,,Tutto è gioia, tutto è festa!”).
Florin Guzgă - Ducele Di Mantova, Manuela Elena Giuverdea, Maria Cotorobai - Balerine (Scenă Act I)
Dar toată tevatura este întreruptă de vocea de tunet, după cum sugerează libretul, a lui Monterone. Seara de 19 aprilie îl pregătește pe basul Dmytro Melnyk pentru un debut nemaipomenit în rol. Artistul casei are statura impunătoare, masivă, dar nicidecum nu atinge contururile vaste ale talentului cu care este înzestrat. Replica lui Monterone din Actul I, postura actorului din scenă rămân memorabile, iar grație acestui debut, râmâne convingerea recunoașterii facile a tânărului interpret, dincolo de impunătoarea alură. Tonul grund, cu emisii pline, adânci, a disrupt la propriu buna-dispoziție a celor de pe scenă și a suprimat euforia celor din sală. Povestea devine dramatică. În intervenția din finalul actului II, Melnyk este la fel de sonor și accentuează abisul în care se afundă bufonul osândit. Muzical, Verdi îi plasează pe Monterone și Rigoletto în același registru superior. Blestemul cade peste zâmbetul perfid al măscăriciului, peste surescitata voce a corului de bărbați și ce ne rămâne din dubletul clocotitor, „Fii blestemat !” („Sii maledetto!”) sunt ochii precum seninul dimineții, ieșiți din orbite și șoapta spaimei care strânge precum un cnut înverzit degringolada și fada ipocrizie a curtenilor însetați de căderea iminentă a lui Rigoletto : „Oroare ! Ce oroare !” („Orrore! Che orrore! ”)
Dmytro Melnyk - Monterone, Ionuț Pascu - Rigoletto (Act I)
Scufa, capa cu cocoașă și măscăriciul cad, iar trecerea spre umanul Rigoletto se face o dată cu refuzul personajului principal de a se deservi de propunerea odioasă a spadasinului ieșit în cale. Basul etalon al instituției ieșene, Daniel Mateianu înfrigurează respirația când în sală își pronunță numele distors, Spa-ra-fu-cil, Spa-ra-fu-cil.
O dată cu apariția fiicei sale, înțelegem implicațiile afectuoase ale bufonului. Soprana Adriana Iacob câștigă debutul în Gilda, în urma participării la Concursul Național de Interpretare ,,Elena Botez”, unde obține Premiul Special al Juriului și totodată urmează traiectoriei de succes a tinerelor talente, cum e cazul lui Noemi Onucu, confirmate de către alegerile inspirate de către conducerea instituției lirice ieșene, prin reprezentantul său în concurs, managerul și muzicologul Andrei Fermeșanu.
În ceea ce o privește pe tânăra artistă, implicațiile devin absolut romantice, când în pauza de spectacol, melomanul fidel recunoaște nota dulce și fraza muzicală nuanțată a adoratei artiste, care a precedat în rolul Gildei cu măiestrie. Pentru flămândul condei, mierea sunetului tinerei de pe scenă amintește de dulcele glasului și prima lumină (Lucia di Lamermoor) etalată la rampa ieșeană. Adriana Iacob este discipolul Lăcrămioarei Hrubaru-Roată. Felicitările au fost pe măsura artei unanim dăruită, de maestră, de studioasa urmașă. Debutul în Gilda nu este ușor. Contactul cu publicul este permanent, mai ales în tabloul al doilea al operei, unde focusul cade pe soprană și pe personajul interpetat. Melodicitatea și coloratura distinctă au cucerit de la primele intervenții. Cu toate că sunetul a fost bine gândit, tehnica a completat acestei epurări a puterii și ineditei amploare verdiană, Adriana Iacob a insistat și pe actorie. Emoțiile au ajutat caracterului ingenuu. Este preferabilă o Gilda naivă, credulă și totală iubirii în interpretarea sa. ,,Caro nome” și duiosul duet cu Rigoletto au parcurs atenta transpunere în prospețimea vocii. A poposit în scenă un vânt estic stimulant. Prevăd curtarea partiturilor unui Ceaikovski sau chiar Rimsky-Korsakov în corzile vocale rafinate ale tinerei, care lasă să se vadă mai puțin din ce poate și ce este. Evident, cât permite rolul de debut. Dar asta nu înseamnă nicidecum îndepărtarea de la misiunea asumată cu responsabilitate. Celelalte două unghiuri ale triadei sunt ferme și puternice, în raport cu gingășia personajului feminin. Dar publicul ieșean se bucură pe deplin de austrul Iacob, care răspunde unui Florin Guzgă, Duce di Mantova en titre, în duetul cadențat, cu silabe frazate năucitor. De această dată pare că domnița a răpit balaurul. Armonicele au înduioșat aparenta fragilitate, dar nicidecum lipsită de convingere, soprana a fost stăpână în rol, iar gesturile emoționale suprapuse impersonării au completat acea inducere în caracterul indecis al Gildei. Artista cântă cu patos ! Iar trecerea spre înalt, într-un firesc deconcertant pasează veleitățile vocale spre frecvențe extravagante, așa cum se dovedește în „Si, vendetta”, un intens moment emoționant. Concentrată și excelentă o regăsim în încheierea actului II, într-un dialog afectuos, precis juxtapus tonului autoritar, în continuare vibrant al tatălui său. Este pentru prima dată, la distanță de zeci de spectacole vizionate, când în acord total cu orchestra, baritonul, livrează către sufletul meloman duetul, in crescento. Ideea răzbunării se instalează treptat. Totul culminează cu un legato visceral al sopranei, și susținere asturică pe nota finală din partea baritonului. În avântul care îl îndreaptă spre exitul scenei, un gest duios așează mâna dreaptă a părintelui pe creștetul copilei părăsită în jilțul de aur al ducelui iubit. Cade cortina.
Adriana Iacob - Gilda (Scenă Act II)
Ducele di Mantova, imperturbabil, perfectibil, impasibil, irezistibil în viziunea tenorului Florin Guzgă. Unic și de neatins în ochii admiratorilor artistului, încă de la debutul său. Tendința spre neostoitul studiu al rolului, punctele de presiune asupra tehnicii abordate dezvăluie, de la spectacol la spectacol fațete luminoase ale timbrului tenorului. Vocea sa este o eternă primăvară. Când te gândești, de exemplu, că unele montări moderne raționalizează acest mirific concert de tenor, nu rămâne decât să te bucuri de spumoasa versiune melodioasă și artistică, cu adevărat prețioasă din unghiul ascultătorului, al infailibilului la curtea nobiliară. „Questa O`Quella” urmează direcția lirică, energică, frazarea lungă. Pătrunzător și subtil în „Ella mi fu rapita”, plenar în „La donna è mobile”.
Cine își știe bine ducele, remarcă aportul pe care Florin Guzgă îl exportă acestui personaj, nelipsit de masculinitate, frumusețe, eleganță. Dejoacă prin mândrie, speculă și inteligență scenică. Probabil, împreunate aceste caracteristici oferă artistului abilitatea de a dezice o personalitate liniară, concavă și fixistă a ducelui plenipotențial în amor. De exemplu, unele scene internaționale blamează partitura care oferă ,,Possente amor mi chiama”, din actul II, auditoriului, ca pe o succesiune redundantă a ariei precedente „Ella mi fu rapita”. Se susține înfrângerea față de ideea unui pasional și hulpav nobil. Dar tânărul nostru tenor identifică ușor în ce constă atracția universală și spectaculozitatea vocii sale. Ambitusul vibrant și susținerea notei muzicale justifică raționamenul. Acolo unde ,,Nici Cerul nu mi-o răpește”- „Ah, tutto il ciel non mi rapì!” încheie scena în gloria veștii că Gilda se află în apartamentul său, cu forță de supersonică replica străpunge nemilos și viril și aria continuă ca un cântec de luptă. Adevărul este că Europa lirică nu a avut nicicând un Florin Guzgă. Dintre culorile vocilor masculine din cor, peste sală, velurul vocii tenoriale cuprinde toată indulgența spectatorilor, față de ducele care cucerește, seduce și părăsește în numele iubirii, „Să se știe că și pe tron, Amor își are sclavii săi.” - „Apprenda ch'anco in trono Ha degli schiavi Amor”.
Florin Guzgă - Ducele Di Mantova, Florentina Irina-Onică - Maddalena (Scenă Act III)
Aplauzele pornesc extaziate de convingerea acțiunilor ducelui, în culpa iertărilor păcatelor până când încă o rotire a ruletei se oprește pe culoarea neagră. Bufonul revine la curte să cerceteze dispariția fiicei sale. Amintim că în atmosfera halucinogenă a actului I Rigoletto se declară favoritul Curții, îl încurajează pe duce și este sarcastic cu ceilalți curtezani, în jocurile meschine societale. Reiterăm faptul că ducele este salvat în final de Maddalena, o femeie de moravuri ușoare și Gilda, fiica bufonului se sacrifică din iubire pentru acesta.
Revenind pe implicațiile de afect, Rigoletto în interpretarea lui Ionuț Pascu se concentrează pe latură umanistă, empatică și părintească ale personajului. Ni se oferă momente de tandrețe în duetul cu Gilda, din primul act. Protecția copilei nu este exagerată, dimpotrivă este consensuală și nu denotă nimic patologic. Rigoletto sfătuiește copila ferecată în confortul casei sale. În fapt tăinuiește vulnerabilitatea unui tată singur de fată într-o lume a orgoliilor masculine. Lupta interioară se declanșează la suspiciunea că blestemul lui Monterone îl poate ajunge. Ceea ce se întâmplă. Gilda este răpită. Împleticit pe scări, încovoiat, prin ceața paravanului scenei mobile, trupul său cade ca o lespede de mormânt, de sub care arcele tulburi ale declamatoului pietrifică audiența „Blestemul!” - „La maledizione”. Cortina cade cu blândețe în vria cenușie a ansamblului de coarde.
Miza părintelui vulnerabil este recuperarea onoarei, prin abominabilul gest al crimei și înțelegem răsturnarea atenției bufonului către relația cu ducele și trădarea acestuia. „Cortigiani, vil razza razza dannata” devine punctul culminant al întregului spectacol. Doar din genunchi, vocea baritonală devine vitală, autoritară, pentru ca împlinirea profundă a sunetului să concretizeze suspinele din finalul ariei. Exclamativul „Assassini!” bate timpanii spectaculos, cântecul e furtunos, sonor, apăsător. Momentul de la care nu îți poți desprinde ochii este adresarea către Marullo, care îl determină pe interpretul Victor Zaharia să păstreze postura corpului în profil cu obrazul întors spre umărul stâng. Bufonul se agață cu ultimele rugăminți de presupusul său prieten, dar înțelege că acesta va face chintă roială cu restul cavalerilor împotriva bufonului blestemat, „Tu nu-mi răspunzi, oh!” - „Tu taci!...ohimè!”. Nimic nu explicitează vreo reacție teatrală, dramatizată a interpretului Pascu. Totul decurge firesc, iar tumultul poveștii atinge spectatorul impostându-l în durerea lui Rigoletto. Oricine s-ar fi aflat în aceeași situație ar fi procedat la fel. Asistăm la o suferință apăsătoare. Când își recuperează fata din brațele ducelui, dovedește înțelegere și empatie. Remușcările de a nu-și fi protejat fiica mai bine îl împing pe protagonist la complot, „Dar totul e pierdut, păcatul e și în altare” - „Ma tutto ora scompare, l’altar si rovesciò!. Reclamă onorant o confruntare iar pentru că nu o primește îi încolțește otrava pedepsei. După cum aminteam, probabil nu e vorba despre răzbunare neapărat cât despre o pedeapsă, abominabilă prin apelul la asasinat, dar tot văzut ca pe o pedeapsă, accentuată în replica către Sparafucile, „ El este delictul, eu sunt puniția” - „Egli è Delitto, Punizion son io.”Până în momentul în care deschide sacul în care se află Gilda înjunghiată, pregătirea complotului, reacțiile dezamăgitoare, nu demonstrează decît o suferință tăcută. Bufonul își pierde ducele.
Orchestra ieșeană sub bagheta lui Daniel Jinga reportează tumultoasa muzică a lui Verdi întocmai acestei triade de voci stentoriene și pătimașe interpretări. Se dovedește furtunile timpanilor și a viorilor. Se spune că nu se poate cânta frumos, ci numai corect, în Operă. Au existat momente inedite în spectacolul din aprilie, în fosă, precum un „Si, vendetta” crescător sau veracea ,,La donna e mobile”. Tactul baghetei albe aduce în luminile rampei un concert demn de mari scenarii. Ionuț Pascu, un artist puternic, preia din țesătura emoțiilor create și oferă în final, cu trilul circular al glasului unei pustielnice, care întoarce pumnalul în trupul încovoiat al lui Rigoletto. ,,La maledizione” cutremură și usucă de lacrimi o sală plină. Cortina cade în ropote și orbitează frământările celui care nu mai știe de partea cui să se plaseze, a cuceritorului jucător de iubiri, a sacrificiului tinerei naive îndrăgostite sau osândei bufonului blestemat.
Ionuț Pascu - Rigoletto, Adriana Iacob - Gilda (Scena finală)
Sursă fotografii: pagina oficială a Operei Națională Română Iași
Credit fotografii: Luca Iuriciuc
Comentarios