Ana Maria Donose (Mimì) și Florin Guzgă (Rodolfo)
Ediția din acest an a festivalului de operă din București oferă șansa rară de a experimenta „La Bohème” în interpretări distincte, prezentate de ansambluri diferite. Spectacolul realizat de Opera Națională Română Iași a fost o reprezentație vibrantă care a revitalizat povestea clasică a vieții boeme pariziene, aducând-o în inima publicului contemporan cu o distribuție plină de pasiune și talent: David Crescenzi – maestru dirijor, Ana-Maria Donose (Mimì), Florin Guzgă (Rodolfo), Cristina Grigoraș (Musetta), Alexandru Constantin (Marcello), Andrei Yvan (Schaunard), Teodor Busnea (Colline), Ștefan Linu (Monsieur Benoît/Alcindoro), Adrian Ionescu (Parpignol), Victor Zaharia (Sergentul), Ovidiu Manolache (Vameșul).
Se spune că Puccini a decis să compună această operă în timpul călătoriei cu trenul spre Milano, după succesul spectacolelor „Manon Lescaut” din Torino. Doi tovarăși de călătorie, un avocat și un critic muzical, s-au oferit să fie libretiști. Povestea urmărește trăirile a patru amici buni și cotidianul vieții lor în Cartierul Latin, din Paris. Nu după mult timp, a izbucnit o dispută aprinsă - amplificată de periodicele milaneze - cu Ruggero Leoncavallo: ambii lucrau pe același subiect și Leoncavallo revendica prioritatea. Puccini a răspuns în „Corriere della Sera” cu fraza celebră: “Să o pună el pe muzică, apoi o voi face și eu. Publicul va judeca”.
Câteva povestiri și istorisiri scurte
Entuziaștii muzicii clasice din București sunt în așteptarea plină de nerăbdare a serii de 11 iunie din cadrul Festivalului Operelor, când Opera Națională Română Iași urcă pe scenă. Afișul promite o distribuție vastă și originală, Iași fiind singura Operă care prezintă un Cor de Copii sub îndrumarea atentă a Ralucăi Zaharia, o prezență care a captivat publicul. Spectacolul include de asemenea Corul sub îndrumarea lui Manuel Giugula și Baletul sub coordonarea Cristinei Todi și a lui Dan Berihoi. Orchestra Operei Națională Română Iași evoluează impecabil sub bagheta maestrului dirijor David Crescenzi. Producția modernă din Iași, care a stârnit interes încă de la premiera de acum zece ani, continuă să fie la fel de proaspătă și relevantă. Publicul de atunci, cel actual și probabil și cel viitor, asigurat de difuzarea spectacolului preluat de TVR Cultural, la o dată ce va fi anunțată ulterior, au primit cu entuziasm viziunea americanului Nicky Wolcz, precum și contribuțiile designerilor de scenă Helmut Stürmer și de costume Lia Manțoc. Tudor-Costin Sicomaș, în cronica sa de operă, oferă detalii amănunțite despre spectacolul festivalului și despre originile acestei viziuni regizorale. Îmi permit să adaug la observațiile cronicarului cultural că, începând cu debuturile din 2014 în rolurile pucciniene, pregătite vocal de maestrul Vasile Moldoveanu, în București se întorc cei trei artiști care au devenit legendari pentru această interpretare remarcabilă a versiunii lui Wolcz: Florin Guzgă, Ana-Maria Donose și Cristina Grigoraș. Noi, melomanii, părăsim avanpostul Boemei ieșene, urmăm calea criticii de specialitate a anului de premieră, care titrează și anticipează profetic momentul culminant de la București, din prezent : „Emoția zilei…” și „Boema secolului XXI”.
Giacomo Puccini s-a angajat cu pasiune în compunerea „Boemei”, începând să lucreze la muzică încă din iunie 1893. Opera a fost finalizată în 1895, după o perioadă tensionată de negocieri cu libretiștii și eforturi de mediere din partea lui Ricordi, perioadă în care compoziția și orchestrarea au progresat cu rapiditate. Puccini a petrecut vara acelei perioade la Villa del Castellaccio, aproape de Pescia, unde a lucrat asiduu. Carlo Carignani l-a însoțit, lucrând la aranjamentul pentru voce și pian al pieselor pe care Puccini le finaliza treptat. Opera a fost completată în Torre del Lago, spre sfârșitul lunii noiembrie.
Ferruccio Pagni, unul dintre primii biografi ai lui Puccini, a povestit cum compozitorul, aflat la pian, a cerut liniște prietenilor săi care jucau cărți în aceeași încăpere, după care a anunțat triumfător: „Am terminat!”. Puccini a organizat chiar o petrecere costumată cu prieteni din Lucca, marcând finalizarea operei în locul care i-a inspirat creația. Adolf Hohenstein, un designer german de decoruri și costume, s-a aflat la petrecere. El a creat o varietate de lucrări, de la afișe pentru opere până la reclame pentru branduri renumite. Contribuțiile sale la operele lui Puccini, inclusiv schițe pentru „Le Villi” și afișe pentru „Madama Butterfly”, au ajutat la formarea unei imagini vizuale iconice care rămâne recunoscută până în prezent, inclusiv pentru „Tosca” și “La Bohème”, lucrări care au marcat istoria artei grafice și designului de scenă.
Premiera operei a fost primită cu reacții mixte: publicul a aplaudat, dar criticii au fost divizați între aprecieri moderate și opinii critice. Una dintre recenzii, devenită faimoasă dar nu profetică, a afirmat: “Boema, care nu lasă o impresie profundă în mintea publicului, nu va avea un impact semnificativ în istoria operei”. Contrar acestei predicții, „La Bohème” a devenit una dintre cele mai interpretate opere. Puccini nu a simțit nevoia să facă modificări majore la partitura sa, fiind încredințat de valoarea și integritatea lucrării sale.
Bagheta maestrului David Crescenzi ne-a îmbrăcat în muzică
Muzica din „Boema” a lui Giacomo Puccini este extrem de apreciată și se distinge în lumea operei. Lucrarea sa este renumită pentru melodii pline de expresivitate, armonii complexe și o orchestrare viu colorată ce captează sentimentele și atmosfera fiecărei scene. Acțiunea se desfășoară pe parcursul a patru acte, fiecare cu momente muzicale unice ce sporesc narativul captivant al personajelor. Puccini utilizează muzica nu doar pentru a defini personalitățile și dinamica dintre personaje, dar și pentru a picta acustic Parisul boem al deceniului 1830.
Ana Maria Donose (Mimì) și Florin Guzgă (Rodolfo)
De la ariile încărcate de emoție ale lui Rodolfo și Mimì, la ritmurile energice ale valsului Musettei, fiecare secvență muzicală a fost livrată melodios de Orchestra Operei din Iași, sub bagheta unui David Crescenzi, atent și sfătos care își aduce contribuția la evoluția poveștii și la conturarea personajelor, numai din vârful baghetei. Este imposibil să nu înțelegi lumea lăuntrică a acestui personaj al spectacolului în sine, maestrul dirijor, desprins parcă din altă lume, a celulei muzicale, condensată la perfecțiune în timpii și portativul său. Chiar și regia de platou și-ar fi dorit în seara de marți bisarea tabloului prim din debutul actului IV. Ca un tată autoritar și asumat, oferă cu generozitate încă o lecție de măiestrie muzicală, reluată identic, când vocile de pe scenă grifonează duetul lui Rodolfo și Marcello, în regrete de tinerețe și iubiri irosite orgoliilor. Tenorul Florin Guzgă și baritonul Alexandru Constantin au primit cu căldură aplauzele pentru dialogul muzical uitat de zeci de ani în desfășurarea acțiunii. Cu toate acestea, publicul meloman se confruntă cu încărcătura timbrelor care livrează o anumită simplicitate reacționară tandreții orchestrei. Contrastul între muzicalitate și reverberație, emoțional și tehnicalitate, acest melanj al sfiiciunii cu adevărul reocupă locul între aplauzele puternice ale spectatorilor „Boemei”. Același moment inedit dezvăluie în Crescenzi eroul sublim al festivalului.
David Crescenzi - maestru dirijor
Orchestrarea în „Boema” este notabilă și pentru felul în care Puccini a utilizat instrumentele pentru a crea efecte sonore ce intensifică stările de spirit ale scenelor. De pildă, folosirea secțiunii de coarde pentru a transmite sentimente de căldură și apropiere, sau a suflătorilor pentru a adăuga un aer de urgență sau bucurie. Ceea ce fosa ocupată de instrumentiștii ieșeni rezonează spre Sala Mare a Operei este efectiv implicarea în relațiile celor de pe scenă, în jocul ludic și veselia specifice tablourilor colective din actul I și II, sau chiar singurătatea grăitoare din debutul actului III. Auditorul în sine devine empatic la toate giumbușlucurile contrabasului din fosă sau melancolic la harpa Edilenei Manaf. În esență, muzicalitatea din „Boema” este vitală pentru puterea emoțională a operei și reprezintă o dovadă a talentului muzical excepțional al lui Puccini, care continuă să cucerească și să emoționeze audiențe din întreaga lume.
Toate aceste tablouri muzicale nici nu ar mai avea nevoie de scenografie dacă este să luăm în considerare acuratețea notei magistral redată de Orchestra ieșeană în festival. Dar…
Lucia brodează flori, noi o strigăm Mimì și nu știm de ce
Deseori, biografiile amintesc despre contribuția lui Puccini în desenele și schițele lui Hohenstein, de exemplu sau de unele idei scenografice la care nu a renunțat, dar cea mai remarcabilă și amuzantă istorisire este a propriilor invitații de nuntă, pe care Puccini se ilustrează gol pușcă, numai cu o partitură lungă până la genunchi dinainte care îi acoperă părțile intime. Din punct de vedere creativ, compozitorul din Torre del Lago a fost cel mai liber și spontan artist al lumii.
În aceeași libertate și cu spontaneitate, Nick Wolcz își gândește personajele. Circulă o vorbă prin dulcele târg al Ieșilor că, într-una dintre serile de repetiții din anii fragezi ai începutului de mileniu, soprana care interpreta rolul principal, Ana Maria Donose, îmbrăcată modern cu minijupe și geacă de piele, a fost surprinsă de regizor. Acesta ar fi fost atât de impresionat de imaginea și talentul său, încât i-ar fi spus: „Tu ești Mimì !”. Cine știe dacă controversata apariție privind costumele din spectacol nu are o bază în veridicitate și în autenticitatea tinereții de pe scenă. La acea vreme, interpreții erau debutanți în rol, iar astăzi, mai experimentați și mai bogați artistic oferă un spectacol de cea mai bună calitate, în ținute contemporane.
Ana Maria Donose (Mimì), Florin Guzgă (Rodolfo) și Alexandru Constantin (Marcello)
Opera „Boema” nu are un singur personaj principal, ci mai degrabă o distribuție de personaje complexe și interconectate. Marcello, interpretat de baritonul Alexandru Constantin, cald, sincer și profund, Musetta cea hotărâtă a sopranei Cristina Grigoraș, sonoră, senzuală, atrăgătoare, Schaunard redat de basul Andrei Yvan, constant, particular, mucalit şi Colline, așezat, cugetător, izolat.
Mimì, jucată de Ana-Maria Donose, personajul feminin, este fragilă, de o frumusețe serafică. Ea este o tânără cu o sănătate precară, care se îndrăgostește de poetul Rodolfo. Sensibilă, vulnerabilă și plină de emoții, povestea ei de dragoste cu Rodolfo este una dintre cele mai cunoscute și emoționante din lumea operei.
Tenorul Florin Guzgă îi este partener de scenă, iar în spectacolul de la București, acesta confirmă experiența sa uriașă de scenă, dar și în rolul lui Rodolfo. Aria „Che gelida manina” este cântată afectuos, fără prea multe dificultăți. Registrul înalt deschide pieptul tenorului și aruncă pe emisie câteva flori de gheață, iar artistul se achită în aplauzele publicului.
Ana Maria Donose, în rolul Mimì, a explorat cu minuțiozitate această tipologie de personaj. În spectacol, nu mai avem parte de o bogăție de pianissime care să sculpteze în suflet, așa cum o iubim, ci de un ton amplu, dureros și afectat. Cu toate acestea, ceea ce oferă cu adevărat farmec este blândețea, atât din punct de vedere actoricesc, cât și în dozarea sunetului. Mimì este un om bun, iar în viață, orice om bun se prăpădește repede. În mediu, ea este o prezență delicată și castă. Momentul în care își dezvăluie sufletul sensibil prin ariile sale este emoționant. Aria „Si, mi chiamano Mimi” („Da, mă numesc Mimì”), cântată de ea în primul act, este livrată expansiv și captivant, retrăgând din emisii delicatețea notei, dar nu îndeajuns încât să nu se înțeleagă fraza muzicală până în străfundul sălii. Soprana primește binemeritate aplauze.
Până la afectuoasul „Donde lieta usci”, artista susține un întreg concert de soprană, reocupând scena. Strălucirea glasului revocă în totalitate do-ul acut din finalul duetului ,,O soave fanciulla” armonizat susținut de tenor și insuflă un întreg auditoriu cu razele calde solare. Echipa tehnică nu lasă mai mult de trei minute să ne bucurăm de această lumină, la schimbarea decorurilor și ridică cortina unui Momus, mai real decât oricând în sufletele noastre.
Ana-Maria Donose (Mimì)
Boema noastră
„Boema” de Giacomo Puccini nu se remarcă printr-un cor central, așa cum sunt cunoscute ariile sale individuale. În loc de aceasta, opera este celebrată pentru ansamblurile sale vocale și scenele colective care includ corul, precum cele din Actul II, care surprind esența efervescentă a Parisului la cafeneaua “Momus”.
Opera din Iași reîntregește în atmosfera cafenelei actorii principali ai spectacolului, soliști ai casei, balerini, coriști, cascadori, Corul de Copii, figuranți, instrumentiști, probabil și câțiva spectatori de operă aleși spontan, pentru că arta, nu-i așa, aparține tuturor. Într-o atmosferă plină de culoare și energie, ajungem să cunoaștem mai bine caracterele operei, datorită jocului și gesturilor de mari și teatrali interpreți.
Personajele se adună pentru a petrece și a se bucura de atmosfera festivă. Mimì se integrează perfect în grupul de prieteni, iar comportamentul gălăgios al Musettei, fosta iubită a lui Marcello și actuala amantă a bătrânului Alcindoro, tensionează puțin atmosfera. Așadar, Momus ne-o redă pe Cristina Grigoraș, atât de îndrăgită și talentată în rol. Celebrul „Quando me’n vo” este o explozie de culoare și optimism, soprana adăugând gesturi coregrafice de mare artistă care cucerește Micul Paris instantaneu cu valsul său eclatant. Momus ne rămâne mereu încadrat de desprinderea brațelor unui Alexandru Constantin care știe să dea amploare frazei muzicale în completarea cântecului iubitei sale, din înălțimi. Nimeni și nimic nu ne poate lua acest cuplu agățat definitiv de inimi. Musetta și Marcello sunt exact la fel. De aceea nu se înțeleg, de aceea se iubesc. Și cât nu ne rugăm ca ei să se împace. Dar în cafenea, mierismele Musettei atrag personaje interesante, cum ar fi sărmanul de la colț (Marius Mădălin Munteanu), care cu vitejie nemaîntâlnită recuperează pantoful cântăreței, trece în zare Parpignol (Adrian Ionescu) și miniatura sa (Darius Macarie). Doi, în spate, cântă la aceeași chitară, unul în Si, celălalt în La. Înainte să le ia comanda, garcon (Dragoș Munteanu) pare să le explice prietenilor noștri boemi teoria dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget. Nici nu ne mai miră la achitarea notei de ce pe Alcindoro, același Ștefan Linu din Benoit, dar mai zgârcit, îl iau palpitațiile. Cu toate că au băut cu toții din aceeași ceașcă de cafea. Ne retragem după cortină cu copiii, în sunete ample de fanfare și de cristale. Mergem mai departe, iar în zare, trei siluete se destind în culoare. Domnul (Dragoș Sabaiduc), însoțit de două demoiselles (Manuela Elena Giuverdea și Anna del Bel Belluz), nu pare francez, după cum deschide umbrela. Toți se îndreaptă spre linia de cale ferată, care nu știu unde a dispărut. E plăcut sentimentul să nu știi de unde vii și încotro te îndrepți. Rămâne o carte rătăcită sub o scară de tâmplar. Nu te înduri să nu o ridici și să descoperi titlul palatin accentuat ca RE bemol într-o partitură de Puccini: „Scènes de la vie de bohème”, de Henri Murger.
Alexandru Constantin (Marcello)
Sursă fotografii: Opera Națională Română București
Foto credit: Andrei Grigore
*Mulțumiri alese domnului director Luigi Viani al „Fondazione Giacomo Puccini Lucca”
Comments