top of page

Bianca Mărgean este Madama Butterfly în cea de-a treia ediție a ‘Bucharest Opera Festival’-All Puccini Edition - Începutul

 


Ce-a de-a patra seară a ediției ‘All Puccini’ din cadrul ‘Bucharest Opera Festival’ aparține Operei din București, care aduce sub lumina reflectoarelor una dintre cele mai frumoase și stabile producții din repertoriu, ,,Madama Butterfly”. Regia aparține lui Jean Rânzescu și peste ani viziunea idilică a maestrului dovedește creativitatea atemporală a compozitorului din Torre del Lago. În rolul principal este distribuită soprana casei Bianca Mărgean.

Afiș ,,Madama Butterfly” - Bucharest Opera Festival


Opera care îi deschide toate granițele lumii și cel mai mare succes pe care îl poate avea un compozitor în epocă, opera de maturitate a lui Puccini ,,Madama Butterfly” este finalizată în anul 1904.


Tragedia japoneză în două acte, cu un libret scris de Giuseppe Giacosa și Luigi Illica este bazată pe drama lui David Belasco. Prima reprezentație are loc la Milano, la Teatro alla Scala, pe 17 februarie 1904. Există și alte versiuni în trei acte și două acte cu două scene. Partitura emoționantă a lui Puccini urmărește povestea lui Cio Cio San, o tânără japoneză care se îndrăgostește de ofițerul naval american F.B. Pinkerton, cu consecințe devastatoare.

 

Cutume veriste în grădina cu flori japoneze

 

Madama Butterfly și-a găsit originile în reprezentarea piesei „Madame Butterfly” de David Belasco, la care Puccini a asistat la Londra pe 21 iunie 1900 (compozitorul se afla la Londra pentru premiera britanică a operei  „Tosca”). După câteva luni, Puccini i-a cerut lui Ricordi să obțină drepturile asupra dramei. Luigi Illica și Giuseppe Giacosa au fost din nou însărcinați să scrie libretul. Aceeași metodă de lucru s-a repetat pentru „Madama Butterfly”, iar aceleași schimburi interpersonale care avuseseră loc pentru „La bohème” și „Tosca” au avut loc și acum. Din nou, cu „Madama Butterfly”, Puccini a decis să elimine un întreg act din libret, denumit „actul consulatului”, iar primele schițe muzicale au fost puse pe hârtie în noiembrie 1901. El s-a inspirat dintr-o poveste scurtă a lui John Luther Long, intitulată la fel și scrisă în 1898. Povestea compozitorului devine un mit redutabil al confluenței între cultura Japoniei și Occident. Se crede că Puccini îmbină elemente imaginare ale Țării Soarelui cu fragmente din muzica autentică japoneză. ,,Imnul florii de cireș”, un cântec tradițional pe care Puccini îl cunoaște prin soția ambasadorului japonez, se spune că ar fi facilitat câteva citate pentru celebrul ,,duet al florilor” din opera sa.


Este demn de remarcat faptul că Puccini a exprimat în mai multe scrisori dorința de a cunoaște muzica japoneză, aparent pentru a crea o atmosferă muzicală potrivită pentru prima sa operă exotică. Compoziția, care fusese considerabilă în 1902, a suferit o întrerupere serioasă: consecințele unui accident de mașină grav (25 februarie 1903) l-au forțat pe Puccini să rămână imobil timp de câteva luni, iar inconveniențele spitalizării și convalescenței au fost agravate de o situație familială delicată. Din aceste motive, a devenit necesar să se amâne data premierei.


Premiera mondială a fost una dintre cele mai memorabile fiasco-uri din istoria operei: Puccini, libretiștii și Ricordi au retras imediat lucrarea. Astfel a început o lungă și complexă istorie a schimbărilor succesive, tăierilor, adăugirilor și reevaluărilor schimbărilor. Cu toate acestea, lucrarea s-a întors din nou câteva luni după premiera din Brescia (28 mai 1904) și a început apoi marșul triumfal în întreaga lume.

 

Poți să te concentrezi doar pe muzică și să ai o experiență extraordinară. Melodiile complexe, texturile surprinzătoare și variabile, fastuoase și eroice, apoi subit, eteree și subtile. Muzica reflectă și exprimă emoțiile personajelor cu o acuratețe și finețe atât de mare încât pare că auzim sinapsele electrificate. Ascultăm cum Puccini orchestrează dialogurile, urmărind schimbările și virajele cu melodii și ornamente, adaptând muzica la fluxul conversației, adăugând excitație, impuls și culoare. Este adevărat că nu există operă fără dragoste. Dragostea profundă și autentică a lui Butterfly pentru Pinkerton l-a inspirat pe Puccini să compună o operă bazată pe piesa lui David Belasco, care la rândul ei a fost inspirată de o povestirea americanului John Long, inspirată de o anecdota relatată de sora lui Long, care fusese căsătorită cu un misionar creștin în Nagasaki la începutul anilor 1800. Puccini a văzut piesa lui Belasco la Londra în 1900 și, deși nu vorbea bine engleza, a fost mișcat de scena în care Cio Cio San așteaptă toată noaptea ca vasul lui Pinkerton să apară în portul Nagasaki.


Scena așteptării act II, final


Este necesar astfel să cunoaștem și contextul istoric. În 1854, pe parcursul celei de-a doua călătorii a comodorului Matt Matthew Perry pentru a deschide Japonia la comerțul cu Statele Unite, George H. Preble, un ofițer naval american care făcea parte din expediție, a notat în jurnalul său că reprezentanții japonezi le-au promis lui și colegilor săi că „după semnarea tratatului, vor putea avea multe soții japoneze”.


Americanii au fost atrași de o tradiție pe care olandezii și chinezii o practicau de secole în timpul comerțului exclusiv cu Japonia: căsătoria „temporară” sau „japoneză”. Această practică a fost privită cu dezgust de moraliști și misionari, dar comercianții și marinarii au găsit-o foarte atrăgătoare. Acest tip de căsătorie, care se afla la mijloc între prostituție și concubinaj, permitea unui străin care vizita Japonia pentru o perioadă nedefinită să aibă o relație cu o femeie japoneză fără riscul de a contracta boli venerice răspândite în porturile comerciale. Pentru aproximativ 30 de dolari pe lună - echivalentul a 600 de dolari în zilele noastre - un bărbat putea să trăiască fantezia comună a europenilor din secolul al XIX-lea de a conviețui cu o soție japoneză supusă și delicată, într-o casă pitorească, înconjurată de grădini și flori exotice. Contractul de căsătorie nu avea valoare legală și era adesea considerat o glumă de către occidentali. Căsătoria putea fi încheiată oricând, iar când soțul era transferat, relația se sfârșea de obicei. Uneori, bărbatul care pleca asigura viitorul fostei sale soții, alteori nu.


Cunoașterea acestei contextualizări ne ajută să înțelegem ce a considerat Puccini a fi esența emoțională a operei: abandonul lui Pinkerton și speranța neclintită a lui Butterfly că el se va întoarce. Mulți dintre noi am cunoscut pe cineva ca Butterfly sau am fost în locul ei. O persoană care a așteptat în zadar, care a crezut, care nu a renunțat. Aceasta este trăsătura care o face pe Butterfly atât de captivantă: credința ei, încrederea ei, naivitatea ei și suferința ei. Există ceva în această stare de a nu accepta lumea așa cum este, de a insista, cu un idealism dureros, să fie mai bună, ca oamenii să fie mai buni. Producția regizată de Jean Rânzescu, care a avut premiera în 1954, este cea mai durabilă producție a Operei Naționale București, ajungând în 2024 la impresionanta aniversare de 70 de ani. De-a lungul timpului, a beneficiat de mai multe actualizări, cum ar fi reînnoirea decorurilor în 1993, menținând totuși viziunea clasică a unuia dintre pionierii regiei de operă din România.


Astfel că, de zeci de ani spectacolul rămâne nemuritor prin decorurile sale și idilica imagine a unui colț de Nagasaki, interiorul simplist al casei lui Cio Cio San, în melancolia originalității și viziunii regizorale solide, documentate și practice pentru toată mișcarea artistică care se desfășoară pe scenă, dar și pentru gustul imuabil al melomanului clasic. Chiar aceste butaforii și decoruri, în condițiile unei reactualizări pot viza varianta perfectibilă a organizării spațiului în care se derulează acțiunea, toată suflarea de pe scenă, cu protagoniștii și personajele sale transportând mai degrabă într-o plăcută și interesantă casă de păpuși, unele mai mari, altele mai mici. Bineînțeles completează costumele genuine și mișcările importate din Japonia ale micuțelor gheișe. Dar, dacă nu tocmai această disponibilitate a unui regizor de a vedea relațiile între personaje și acordarea distanțelor sau apropierilor dintre acestea transcede timpul, atunci ce ar putea să o facă ? Mai ales când vorbim de genialitatea unui Jean Rânzescu care transpune tot ceea ce este complex la această operă în simplitate. Avem culorile Orientului, avem naivul roz al florii de cireș, avem parte de mătăsuri și tafta, de obiecte miniaturale, de linii cuneiforme și ondulate, de depărtări pictate în culori reci și dungi orizontale, de sub care, ca zbaterea de aripi de fluture, între Amurg și Răsărit, B.F. Pinkerton își strigă consoarta înapoi : ,,Butterfly ! Butterfly ! Butterfly !”. Nici până astăzi nu găsim taina replicii din final. Știe ofițerul naval că soția sa se sinucise?


Scenă act I


Documentele arată că premiera a avut loc pe 28 mai 1954, cu Jean Bobescu și Alfred Alessandrescu la conducerea muzicală, decoruri bazate pe schițele lui Th. Chiriacof-Suruceanu și costumele după schițele Elenei Feodorov. În primele distribuții ale acestei montări, rolul principal a fost interpretat alternativ de Valentina Crețoiu, Ana Tălmăceanu, Cornelia Stroescu și Claudia Saghin, iar în restul distribuției au fost artiști precum Dinu Bădescu, Șerban Tassian, Ion Pulcan, Ionel Tudoran, Barbu Dumitrescu, Ștefan Petrescu.


În anul al treilea al festivalului operelor de la București pupitrul dirijoral este ocupat de către maestrul Cristian Mandeal, care amintește de vocile care au îmbogățit scena la debutul domniei sale în Butterfly, de acum 50 de ani : Ludovic Spiess și Eugenia Moldoveanu.

 

„Madama Butterfly” cu Bianca Mărgean


Distribuția din seara de 10 iunie 2024 îl regăsește la pupitrul dirijoral pe maestrul dirijor Cristian Mandeal, invitat. Bianca Mărgean este Butterfly, partener de scenă este Dumitru Mîțu, în rolul lui Pinkerton. Mai fac parte din spectacol Mihaela Ișpan-Suzuki, Stanca Maria Manoleanu-Kate, Alexandru Constantin (debut)-Sharpless, Andrei Lazăr-Goro, Daniel Filipescu-Yamadori, Marius Boloș-Bonzo, Damian Vlad-Comisarul imperial, Adrian Ionescu-Ofițerul stării civile, Andrei Braun-Copilul, cu participarea Orchestrei, Corului și a Corului de Copii al Operei Naționale București.


Soprana Bianca Mărgean, solistă a Operei din București dovedește impresionant rolul lui Butterfly, în reprezentația din 10 iunie. Completează printr-un joc de scenă captivant și navighează cu un dramatism intens printre dificultățile salturilor mari, dinamicile variate și frazele lungi ale partiturii. Vocalitatea ei evoluează constant, dar am avut momente de profundă meditație pe note de piept care au dezvăluit orizonturi relevante către calități spinte ale glasului său. Artista nu mi-a permis să rezist nici unor inserții metalice în acute sau pe grave în replici scurte, atât de adâncite în forță interioară.


Deși interpretativ, soprana trebuie să aducă la viață în primul act o copilă de numai 15 ani, Cio Cio San, în naivitatea ei juvenilă câștigă o consistență veridică a seducției. Intră în rol și în scenă totodată cu o drăgălășenie acaparatoare. Am resimțit vulnerabilitatea eroinei în duetul din primul act, ca mai apoi, dragostea profundă pentru Pinkerton și, în cele din urmă, suferința ei și demnitatea în fața abandonului, să o inducă pe Bianca Mărgean în construcția unui rol de compoziție. Este adevărat că intriga ne vorbește despre trecerea anilor, în actul doi o urmărim pe Butterfly la vârsta maturității, dar frageda vârstă a maturității. Însă, cu toate gesturile gingașe, cu linia melodică dovedită maiestuos până la așteptata arie „Un bel di, vedremo”, Si bemol final crește din coloratură și inflexiuni elegante, atinse tocmai de o forță a naivității care o subjugă pe Suzuki. Încheierea frazei muzicale în cazul sopranei bucureștene nu este nicicum o exprimare a speranței, în aria celebră. Este recunoașterea adevărului absolut. Pinkerton nu se va întoarce. Așadar, ,,Con onor muore” marchează triumful iubirii sale pentru bărbatul îndelung așteptat. Cu toate că toate regiile rămân la sugestia libretului că a doua zi apare ,,Abraham Lincoln” în port, valorificarea vulnerabilităților parate de demnitate fac din Butterfly, o femeie dispusă oricărui sacrificiu. Este destul de dificilă accepțiunea trecerii unor trei ani. În așteptarea iubitului o secundă pare o eternitate. Umbra artistei la culcușul soarelui, alături de copilul său, întocmai ca statuia lui Tamaki Miura din Glover Garden, din Nagasaki revine unui moment de o încărcătură emoțională aparte și este nesfârșită. O sală întreagă simte și empatizează cu călătoria emoțională a tinerei japoneze. Prestația dramatică a interpretei a fost puternică și convingătoare, în echilibru cu lupta interioară, mai ales în pasajele în care își ia rămas bun de la copilul său și rămâne trează în noaptea care precede revenirea lui Pinkerton.

Bianca Mărgean (Butterfly) și Dumitru Mîțu (Pinkerton)

 

Tenorul Dumitru Mîțu, partenerul din rolul Pinkerton, a impresionat cu o voce dulce și mătăsoasă, având calități lirice evidente, cu inserții catifelate în intervențiile pe gamele superioare. Cu toate acestea, fiind pentru prima dată pe scena bucureșteană în acest rol, sonoritățile sale, în debutul operei, replicând lui Sharpless au avut tendința de a se pierde. Însă a reconfirmat rapid și cu fermitate, a dezvăluit o gamă vocală completă în duetul romantic. A plăcut și actoricește. Dumitru Mîțu se dovedește un Pinkerton hulpav și înflăcărat, care dezistă granițelor erotismului. Ceea ce nu a deranjat, atât timp cât aria ,,Addio, fiorito asil” din ultimul act a fost punctul central de interes al prestației sale. Intensitatea emoțională a fost la cote maxime, tangibilă și puternic expresivă.


Sharpless este debutat de baritonul Alexandru Constantin. Îndrăgitul artist dăruiește cu generozitate un joc de replici, velurate cu precauții și dozări în dialogul cu Pinkerton. Completează cu subtilitate în confruntarea cu Butterfly din actul secund, unde demonstrează timbralitate, dar și reflexie. Artistul ne transpune în propria dramă a onoarei. Sharpless este conștient de deznodământul implacabil și deși nu este implicat direct, el este profund afectat de destinul lui Cio Cio San.  


Un rol memorabil oferă mezzosoprana Mihaela Ișpan, în Suzuki. Intuție scenică, joc de rol, dramatism dar și speranța sunt transpuse în compasiunea dovedită față de stăpâna ei, Butterfly. O voce bogată și expresivă ne-a bucurat în duetul florilor și mărturisirea finală.


Momente inedite, dar și de apogeu a avut orchestra Operei din București. În ,,Corul mut” au fost câteva inserții sumbre, dar nu a împietat îngânarea sunetului să transpună auditoriul într-o siguranță și limpezime deosebite, mai ales când continuarea în preludiu, ilustrarea răsăritului soarelui s-a realizat prin mirifice simfonii spectaculare. Timpanii au prins un elan prea mare în finalul operei, dar nimic care să disturbe deznodămândul muzical spectacular.


Opera Națională Română din București se remarcă în cadrul festivalului prin continuitatea și varietatea spectacolelor sale, care combină elemente dramatice cu emoții intense. Profesionalismul și atenția la detalii au definit o seară memorabilă de operă în data de 10 iunie 2024. Așa se caracterizează un început splendid pentru pasionații de muzică clasică pe cea mai prestigioasă scenă lirică a țării.


Spectacolul din 10 iunie 2024 a fost preluat de TVR Cultural și va fi difuzat la o dată ce va fi anunțată ulterior.

Maestrul Cristian Mandeal la pupitrul dirijoral al Orchestrei Operei Naționale București


Sursă biografie Puccini: puccinimuseum.org

Credit foto: Andrei Grigore

Comments


bottom of page